Monthly Archives: August 2010

Trenul-punte intre oameni si regiuni

vagon cfr

Din ciclul povestirilor adunate din gări sau din tren, m-am gândit să fac acum un “memorial de călătorie” ilustrativ poate pentru o carte fictiv denumită Viaţa în tren. Încă o experienţă care îmi confirmă că la ananghie, expresia “fă-te frate cu românul” capătă sens, sau că românului îi place să înflorească(cât mai mare şi frumos). Dar despre asta în alt paragraf, mai jos. Aşa se face că, în urmă cu câteva săptămâni, pe când mă întorceam de la Bucureşti, unde fusesem cu treabă, am cunoscut din pură întamplare patru prototipuri de la care românul nu se dezminte nicicum. Burtosul beţiv, omul simplu, sărac şi cu umor fin(degustat şi de gustat) şi nu în ultimul rând parvenitul. Ştiţi fabula Boul şi vitelul, ei bine, cel din urmă e scos din condeiul lui Alexandrescu. Ah, am uitat pe cineva: băiatul cu bun simţ întors din străinătate, darnic şi luat de prost.

Am împarţit locurile cu 3 bărbaţi, da!, alături fiind un altul care s-a întovărăşit(la pahar, desigur) cu ăştilalţi trei şi mi-au făcut mie călătoria nu mai plăcută, ci doar mai amuzantă. În faţa mea un băiat înalt şi subţirel, care avea în jur de 30 de ani, îmbrăcat în negru şi cu o figură rusească(buze subţiri, ochi albaştri şi mici şi cu părul de un  blond-şaten) citea Cancan. În dreapta era un altul cu o atitudine şmecherească, cu un accent bucureştean apăsat şi care duhnea a bere. Multă. Aşa a decurs călătoria până a venit Lucian. Până atunci ei doi doar au fost, de acum sunt parte din poveste. Aici fac o paranteză şi spun că uneori oamenii doar sunt, până apare cel care încheagă într-un fel sau altul o legătura, care ţese pânza de comunicare dintre ei. Pentru o mai usoară înţelegere, ei vor fi Lucian, Ionică-bucureşteanul, rusnacul(după aparenţe doar, sangele de moldovean îi era) şi omul de la ţară, din Flămânzi, căruia îi voi spune moldoveanul.

Lucian s-a instalat pe locul care i se cuvenea, iar apoi şi-a îndesat rucsacul mare aproape strivind celelalte bagaje. Am trecut cu vederea, era un om destul de masiv, se explică. Preţ de aproape un ceas nu s-a spus mai mult decât cuvinte de politeţe şi fiind aproape de miezul nopţii m-am gândit că ni se vor lipi genele în curând. Aşa că i-am cerut tipului cu ziarul integrama, care mi-a dat de furcă o vreme . Ei bine, nu a durat mult până când Lucian a cercetat din nou uriaşul rucsac, trântindu-l pe măsuţa din faţa noastră şi a scos o sticlă. “Cât îmi dai pe o sticlă de pălincă de la Braşov?”, îl întreabă pe bucureşteanul nostru. El doar a ras ştrengar, spunând că nu bea tărie, deloc, deloc. Asta a spart gheaţa. S-au împrietenit, era evident, se ştiau de-o viaţă. Rusnacul nu vorbea(el doar m-a servit cu ciocolată-bună si multă), aşa că mă voi referi la ceilalţi trei. Toţi erau însuraţi, aveau copii şi erau mândri de ei. Curând au ajuns să-l linguşească pe Lucian(că de, el umplea robinetul), care a făcut din viaţa lui o dramă. Se făcea că el lucra în Braşov şi venea acasă odată la două săptămâni, iar acum avea un motiv şi mai bun: să-şi vadă băiatul întors din nuş’ ce ţară. Într-adevăr, trebuia să se facă turtă ca să facă faţă evenimentului. Şi au baut, şi au baut, şi au baut. Paharul era doar unul, dar voinicul a mai încropit două rupând o sticlă de jumate’, aşa că au băut într-o seară cât alţii în zece. Singurele pauze erau opririle în gări, care trebuiau onorate cu câte o ţigară, până când pornea trenul şi îi ginea nasu’, rugat imediat: “hai sefu’, lasă-mă s-o termin, să fim oameni unii cu alţii”.

Au apărut şi glumele, căci moldoveanul se credea vreun descins al lui Caragiale şi simţea că are în sânge umorul. Una suna cam aşa: “În ce lună esti născut?”, se adresează el lui Ionica.”În mai”.”Mai ce?”, urmat de “hahaha”. “Ce e În mai? În mai am implinit eu odată 72 de kilograme”. De aici s-a ajuns la zodii, acelasi moldovean făcându-i o caracterizare bucureşteanului care l-a făcut să pălească(la întalnirea cu adevarul probabil): se făcea că era făţarnic, ii plăcea să se dea drept cine nu era si să atragă simpatia celor din jur. Ei bine, simpatic nu era. Din ce aflasem despre el era insurat şi locuia în capitală. Venea însă la Bucecea, la socri, să stea!(a ţinut să sublinieze, că la treabă nu-i ajuta), având la el doar o plasă portocalie şi hainele de pe el. Îmi părea genul de om care avea un vocabular foarte slab, de cuvinte elevate(al căror sens nu-l ghicea) şi pe care le tot învârtea ca să dea impresia că e om citit şi cult. Fals. Dacă aglomera enunţul cu conjuncţii,adjective sau metafore, Lucian i-o scurta: “Hai, ci ma ameţeşti tu pi mini aicea, ie şî vorbeşti pi sleau, nu fă pi disteptu’ “.Pentru mai multă plasticitate, redau cu accent cu tot, ca să vi-l închipuiţi pe Luci, vorbind aşa, cu şapca căzută pe un ochi, cu gabaritul la purtător, cu blugii suflecaţi până deasupra bocancilor masivi şi cu un hanorac X…XL. Aaa..şi cu buza de jos răsfrântă în afară, cu care acoperea când vorbea lipsa dinţilor din faţă. Am divagat. În discuţia despre zodii, care a atins culmi mult prea inalte, de genul “cum se potrivesc oamenii dupa zodii, cum influenţeaza astrele viaţa în momente cruciale..”, s-a amestecat o doamnă de alături. “Vă irosiţi timpul cu nişte chestii care nu au sens”. “Şi pe cine costă, doamnă?”.”Nu, dar mai bine aţi vorbi de chesii cu adevărat importante”(uite cine vorbea, imi zic eu). “Şi ce vreţi, să discutăm guvernarea ţării, să mergem noi la FMI să cerem bani?”, a ripostat moldoveanul. De-acum ne formaserăm grupuleţe. Lucian mă iscodea, spunându-mi că are şi el o fată care dă la facultate si mă punea să-i zic ce ar fi mai potrivit. Îmi făcea şi complimente domnul, că doar eram prima figură femeiască pe care o vedea după ce aţipea. Îmi zicea mereu Anca şi că am ochii ca murele(de la Braşov o si invăţat asta).

Rusnacul a părăsit locul din faţa mea şi s-a mutat la altă masă, apoi l-am văzut dormind, în timp ce mă mai chinuiam si eu printre discuţiile aprinse să adorm. Şi Lucian se chinuia să doarmă şi le spunea celorlalţi să nu mai vorbească deloc. Dacă deschidea cineva gura era făcut prost, înjurat, sau ameninţat cu pumnul(gigantic). Am ajuns şi la Bucecea şi am renunţat la un camarad de călătorie, Ionică. Acesta a ieşit condus de moldovean, care atunci când s-a întors ne-a spus să ne aşezăm, că “nu o să vă vină să credeţi ce e cu Ionică al nostru”. “A spus ca are soţie, da”. “Da”. “Că are copii, da?” “Da”. “Şi că vine la socri…da. A coborât din tren şi o fată frumoasă, dar frumoasă de tot l-a strâns şi l-a pupat de nu-i mai dădea drumul. Eu când v-am zis că bucureşteanul e şiret..”. Ne minţise cu tot, dar ce scop a avut nu am înteles nici până acum, de ce ai inventa o altă viaţă decât a ta doar ca să pari om serios, aşezat, când poate era chiar mai interesantă istoria lui adevărată. Dar n-o s-o ştim niciodată, nici nu dorim desigur.

Până la Botoşani Lucian şi-a sunat toate rudele în afară de soţie şi copii, care nu ştiau că vine în acea zi. Vorbea de se făcea auzit şi în celălalt vagon şi planifica ieşiri la pescuit, la grătar. Ne-a spus bucuros că din tren se duce direct la magazinul de animale, să cumpere undiţă şi momeală. Cum şi dacă a ajuns până acolo rămâne un mister. Cât aşteptam să ajung acasă, să desfac ciocolata de la rusnac, să mă apuc să scriu despre ei si să îmbraţişez liniştea de-acasă, pe care o puteam tăia cu sabia. Mai erau şapte minute. Lucian s-a rezemat de scaun, şi-a încrucişat mâinile şi s-a încruntat fioros, apoi ne-a spus:”Acum lăsaţi-mă să dorm o oră, linişte, să nu aud nimic”. Şi am ajuns .


Advertisements