Monthly Archives: September 2010

Progres vs. regres



Mă gândesc de câteva zile la Octavian Paler care spunea că odată cu progresul tehnologic şi industrial se petrece şi un irevocabil regres interior, care astăzi omului îi scapă de sub control. Poate încă sufăr de sindromul “melancolia vine odată cu toamna”, dar tănjesc după sentimentele pure pe care le nutream cu nu mai mult de câţiva ani în urmă(ca un copil naiv ce eram). Poate că e un fenomen universal acesta, şi aşa cum bătaia din aripi a unui fluture stârneşte un uragan în altă parte a lumii, aşa şi gândurile mele acestea se îngemanează cu altele. Nu fac parte din generatia ’90 care a resimţit poate mai puternic această trecere de la natural la prefabricat sau mecanic în ceea ce priveşte socializarea. Cu toate astea tare mult aş vrea să mai vad copii jucând jucul acela cu pietrele, sau cel cu pistoale imaginare, fugărindu-se in jurul blocului(sau al casei), sau făcând schimb de soldăţei de plastic şi de maşinuţe din alea mici din metal. Jocurile tot mai sofisicate de pe calculator răpesc astăzi aproape întreaga zi a unui copil, dezvoltând involuntar mai puţină consideraţie faţă de prietenii săi, de care altminteri noi ne apropiam mai mult la jocul cu pietrele. El îi va mentiona mai des pe eroii din jocuri, sau va investi afectiv mai mult în cel care îl reprezintă pe câmpul de luptă-virtual, decât în Gigel din faţa blocului care nu-i alimentează adrenalina şi nici măcar nu-i aduce puncte sau monezi, oase, ce-or mai fi.

Sensibil, dar şi introvertit(ca un rac adevărat), Paler a prevăzut eşecul spre care umanitatea se îndrepta înarmată cu maşinării tot mai inovatoare şi frumoase, dar privându-se de spectacolul vieţii trăite în afara lor. Ne place sau nu, suntem înrobiţi de fetişurile noastre tot mai deocheate, care se interpun între noi şi ne dezumanizează, treptat. E adevărat că dacă ti-e foarte la îndemână să trimiţi un mail, te-ai numi ţicnit dacă te-ai apuca să scrii scrisori. Dar la fel de adevărat e că scrisoarea aceea semnifica un fel de apropiere între destinatar şi trimiţătorul ei, imaginea a înlocuit însă palpabilul. Până şi lectura a devenit o acţiune virtuală, fiind mai uşor să faci un scroll decât să întorci o filă obosită. Cărţile de pe rafturi au rămas pentru că sunt mai chic! decât bibelourile sau pentru că produc impresie. Mai bine am urma modelul unor boieri români care chemau pictori să le deseneze rafturi pline cu cărţi pe pereti şi să îi preferăm snobilor care fac risipă de material cu adevărat folositor unor ochi dornici de lectură. Păcat că Monet nu le era contemporan, căci el, ca pictor impresionist ar fi rezolvat treaba cu făcutul impresiei.

Nu progresul în sine e dăunator, ci faptul că pretul pe care îl plătim pentru el este prea mare, iar robotizarea omului este irevocabila. Ne-am făcut dependenţi de anumite utilităţi, să ne asumăm atunci şi desconsiderarea interiorului nostru, Să nu ne plângem că prietenul cutare petrece mai puţin timp cu noi, pentru că e satul deja din conversatiile purtate la telefon sau pe messenger, ca să aibă în plus doar o faţă umană, purtătoare de gânduri şi idei pe care le-a aflat deja virtual. Un ambalaj uman ambulant nu mai prezintă cine ştie ce interes. Nu fac un elogiu vremurilor trecute, nici nu sunt în măsură, dar e o temă de reflecţie, dacă nu chiar de îngrijorare faptul că schimbările de la o generaţie la alta sapă prăpăstii adânci între cei “noi” şi cei “vechi”. Nu e de mirare că unii copii vorbesc deja o limbă cu totul diferită de cea a parinţilor, limba urbană şi ca atare consideraţia lor faţă de parinti tinde spre zero, neavând axul aceloraşi valori. O ilustrează pe deplin şi recomand “Părinţi şi copii” de Turgheniev.

Advertisements