Category Archives: Păţanii, impresii

Târgul de carte Gaudeamus 2011, prilej de lansare digitală pentru Pleşu şi Liiceanu

standul Humanitas

Târgul Internaţional Gaudeamus- Carte de învăţătură 2011 s-a desfăşurat în perioada 23-27 noiembrie în cadrul Complexului Romexpo din Bucureşti, unde au fost prezenţi peste 400 de expozanţi din industria cărţii, precum şi scriitori care şi-au lansat ultimele titluri.

Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu au prezentat duminică la standul editurii Humanitas o serie de 10 audiobookuri intitulate „50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu”, care conţin emisiunile cu acelaşi nume înregistrate de cei doi la Televiziunea Română.

În faţa unui auditoriu de peste 50 de persoane, scriitorii au vorbit despre prietenia care îi leagă, despre filosofie, dar şi despre emisiunea de la TVR. Pleşu a ţinut să precizeze că emisiunea a presupus un mare efort din partea lor şi că nu scoteau „panglici pe gură”, aşa cum îi discreditau unii critici. Acesta a recunoscut că interlocutorul său a avut un merit mai mare în succesul emisiunii pentru rolul său de moderator. El a mai afirmat că Liiceanu a trebuit să joace simultan rolurile prezentatorilor Răzvan Dumitrescu, Dana Grecu şi Alessandra Stoicescu.

La sfârşitul discursului, Gabriel Liiceanu a făcut un îndemn la lectură şi studiu şi a adus în discuţie conceptul de „palmă zen”. „Palma zen este aceea pe care un discipol o poate primi măcar pentru a fi avertizat să nu adoarmă atunci când trebuie să stea în stare de veghe”, a explicat Liiceanu, care este şi profesor la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti.

Tot duminică a avut loc şi decernarea premiilor Gaudeamus pentru cele cinci zile ale târgului. Trofeul Gaudeamus locul I a revenit editurii Humanitas prin Votul Publicului pentru „Cea mai râvnită carte a Târgului Gaudeamus”, un volum nou semnat de Neagu Djuvara: „Răspund criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă”. Editura a rămas în preferinţele publicului, fiind cea care a impresionat cel mai mult vizitatorii prin prestaţia sa.

Editurile au oferit pentru cei prezenţi reduceri de până la 70%, cele mai ieftine cărţi fiind la preţul de 2 lei, în afara celor oferite gratuit. Editurile au avut aproximativ aceleaşi câştiguri ca şi anul trecut. Editura Curtea Veche a încasat peste un miliard de lei vechi, pe primul loc în topul vânzărilor fiind cartea dr. Mihaela Bilic, „Sănătatea are gust”. „Observ aceeaşi sărbătoare a cărţii, aceeaşi foială, iar criza sau vremea sau vremurile nu au oprit oamenii să ajungă cam în acelaşi număr ca anul trecut”, a declarat Irene Arsene, directorul editurii.

La editura Polirom cel mai bine s-a vândut cel mai recent volum al lui Orhan Pamuk tradus în limba română, „Istanbul”. “Editura lansează în jur de 500-550 de cărţi anual, multe dintre ele în cadrul unor târguri de carte precum acesta. Până sâmbătă dimineaţa s-au vândut peste 10.000 de cărţi”, a precizat Claudia Fitcoschi, PR Polirom, care a precizat că editura a oferit reduceri de 15-20%.

Maratonul de noutăţi editoriale a constat în peste 650 de lansări şi prezentări de carte, care au reunit oameni de cultură din ţară şi din circuitul internaţional.

Advertisements

Stai, timp bucureştean!

Astăzi e una din zilele acelea în care vreau o pauză de la viaţă, un moment în care să se oprească pentru mine, să-i ţin frâiele şi să joc rolul de “master puppet”. Un idiot mă simt (/idioată), nu cel al lui Dostoievki, măcar el avea un ţel nebunesc, era înarmat cu inteligenţa aceea dezaprobată de toţi, dar recunoscută de singura care conta- Nastasia, Ea, a Lui. Viaţa din Bucureşti e agasantă, ea e opusul a ceea ce vreau eu acum, ea are un ritm mai alert, are un timp al ei, care ticăie cu o viteză mai mare, care se grăbeşte şi ne grăbeşte. Doar aroma cafelei de dimineaţă acompaniată de emoţia unui Bach in surdină o mai domoleşte in răstimpuri..răstimpuri de pauze.

De-ajuns cu nemulţumirile personale. Aşa cum spuneam, cotidianul nu ascultă şi nu e sensibil la doleanţele acestea de sorginte sentimentală. Paradoxal că oamenii mai pot fi sensibili, că mulţi artişti îşi asumă încă rolul demiurgic al creaţiei în acest micro-univers care se conduce după regulile unui muşuroi- aparentă dezorganizare, imprecizia rolurilor si forfotă continuă şi spre nicăieri. Le mulţumesc clasicilor că îmi întreţin sensibilitatea, trupei Taxi că imi alimentează romantismul si tablourilor gasite pe internet că îmi oferă peisaje alternative şi compensatorii. Nu banalizez existentul, dar arta e un refugiu bun pentru stările care ne fac să vrem să ne sustragem. Nu în ultimul rând (că tot mă aflu la capitolul discursului de la Oscaruri) multumesc şi tastaturii mele tot mai zgomotoase că îmi urmăreşte gândurile confuze si nefolositoare de cele mai multe ori. Reţelele de socializare nu mai ajută la nimic, ele nu au parte de mulţumiri, ele au bagatelizat existenţa, pe care se încăpăţânează să o reducă la alţi “noi”, la entităţi “de stânga”, egalitariste, care avansează ideea ca ceea ce avem in comun este mai important decât ceea ce ne diferenţează. Aşa că refuz pentru câteva zile contactul cu aceste realităţi deformate şi deformatoare- de idei, de opinii, de personalitate, de umanitate şi ca să nu mai continui înşiruirea penibilului, mă opresc aici.

Toată starea mea prolifică unei scriituri reclamante, care acuză societatea, e generată de pierderea unor acte esenţiale. Da, le-aş putea recupera. Acolo imi sunt trecute adresa, numele, cu alte cuvinte toate datele de contact, ba chiar şi unele adiţionale, precum facultatea, vârsta, date de referinţă destul de evidente, cu ajutorul cărora aş putea fi relativ uşor reperată în jungla asta etichetată Bucureşti. Dar cum mulţi melteni şi strâmb incălţaţi cu valorile îl populează…reiese că nu, nu le voi recupera. Asta dacă unul dintre ei a pus mâna pe ele, şi gândirea lui de purice i-ar dicta că le-ar putea folosi- respectiv cupoanele de tren, legitimatia de la facultate, carnetul de student şi alte cele. Dacă vreun cititor care poposeşte aici le va găsi, aş sta liniştită, dar norocul- acea combinaţie de întâmplări care concurează pentru o situaţie fericită, nu mă ia sub oblăduirea lui în situaţii de acest gen. Situaţiile birocratice mă obosesc, căci mă pun în postura neplăcută de a găsi neschimbată partea ruginită a societaţii- ruginită de timp şi de aroganţa birocraţilor, of course.

Singura consolare îmi rămân tot eu, veşnic rătăcită în labirinturile întortocheate ale eului atât de cunoscut mie, dar incă inefabil. Trebuie să mă transpun in altcineva care va rezolva aceste chestiuni, iar cealalta “eu” să rămână acasă, să evite strazile, oamenii şi hârtiile şi rugăminţile pentru semnături care oricum trebuie date, din datorie civică. Eu voi rămâne sub o filă, citind, sau voi rămâne purtată de Chopin în degradeurile vreunui impresionist- poate Monet. Voi dezlega aceste iţe in această noapte, care da! e un sfetnic bun. Cei mai buni consilieri ai omului îi sunt uneori exteriori, chiar abstracţi- ca noaptea.

spirala mea


Specialistii, un deziderat

adevarul la lupa

In vacanta am descoperit  o noua pasiune: documentarele despre investigatii criminalistice. E un obicei sanatos, si refulant pe deasupra, care tine loc citirii romanelor politiste. Poate e si un fel de escapism, prin care imi proiectez anumite curiozitati in afara realului si nu le las sa se exteriorizeze. Dar -nu vreau sa fiu morbida. Aseara m-a frapat un detaliu dintr-un caz care implica trei adolescenti care au atacat un copilandru, aruncandu-i cadavrul intr-un rau. Totul se petrecea intr-un cartier rau famat din America, of course.

Politistii care investigau cazul au iesit in afara pistelor, pentru ca amprentele si urmele s-au sters de pe cadavru, care a stat in apa un timp indelungat pana a fost gasit. Singura dovada care i-ar fi legat pe cei trei de locul savarsirii faptei era noroiul gasit pe pantofii lor, care ar fi trebuit sa fie asemanator celui de pe malul raului. Pentru a dovedi vinovatia tripletului de baieti, politistii FBI au apelat la un specialist in microorganismele din apa dulce. Da, in America exista asa ceva, si culmea, e si remunerat pentru ca e specialist, cuvant care la noi are o conotatie depreciativa, e un fel de “fraier in folosul stiintei”. Ei, ce ne trebuie noua asa ceva, daca la noi abia se preleveaza amprente de la locul unei infractiuni sau crime, sau anevoie se interogheaza mai mult de 2-3 martori. Paradoxal, la ei nu e o meserie din aia la care denumirea e mai lunga decat atributiile. Omul a studiat, isi petrece viata intr-un laborator, colaboreaza cu FBI si alte institutii sau cu universitati de prestigiu, care fac cercetari! in folosul stiintei.

Noi batem pasul pe loc, pentru ca avem mintea asa de ingusta, incat daca vreun roman ar fi destul de nebun incat sa il pasioneze studierea microorganismelor din apa dulce, ar trebui mai intai sa-si faca rost de un pasaport. Noi nu tinem cercetatori, noi nu alocam fonduri domeniului acesta obscur, pentru ca romanii sa ne faca cinste peste granite, nu la ei acasa. Rusine, sa ne fie!


Progres vs. regres



Mă gândesc de câteva zile la Octavian Paler care spunea că odată cu progresul tehnologic şi industrial se petrece şi un irevocabil regres interior, care astăzi omului îi scapă de sub control. Poate încă sufăr de sindromul “melancolia vine odată cu toamna”, dar tănjesc după sentimentele pure pe care le nutream cu nu mai mult de câţiva ani în urmă(ca un copil naiv ce eram). Poate că e un fenomen universal acesta, şi aşa cum bătaia din aripi a unui fluture stârneşte un uragan în altă parte a lumii, aşa şi gândurile mele acestea se îngemanează cu altele. Nu fac parte din generatia ’90 care a resimţit poate mai puternic această trecere de la natural la prefabricat sau mecanic în ceea ce priveşte socializarea. Cu toate astea tare mult aş vrea să mai vad copii jucând jucul acela cu pietrele, sau cel cu pistoale imaginare, fugărindu-se in jurul blocului(sau al casei), sau făcând schimb de soldăţei de plastic şi de maşinuţe din alea mici din metal. Jocurile tot mai sofisicate de pe calculator răpesc astăzi aproape întreaga zi a unui copil, dezvoltând involuntar mai puţină consideraţie faţă de prietenii săi, de care altminteri noi ne apropiam mai mult la jocul cu pietrele. El îi va mentiona mai des pe eroii din jocuri, sau va investi afectiv mai mult în cel care îl reprezintă pe câmpul de luptă-virtual, decât în Gigel din faţa blocului care nu-i alimentează adrenalina şi nici măcar nu-i aduce puncte sau monezi, oase, ce-or mai fi.

Sensibil, dar şi introvertit(ca un rac adevărat), Paler a prevăzut eşecul spre care umanitatea se îndrepta înarmată cu maşinării tot mai inovatoare şi frumoase, dar privându-se de spectacolul vieţii trăite în afara lor. Ne place sau nu, suntem înrobiţi de fetişurile noastre tot mai deocheate, care se interpun între noi şi ne dezumanizează, treptat. E adevărat că dacă ti-e foarte la îndemână să trimiţi un mail, te-ai numi ţicnit dacă te-ai apuca să scrii scrisori. Dar la fel de adevărat e că scrisoarea aceea semnifica un fel de apropiere între destinatar şi trimiţătorul ei, imaginea a înlocuit însă palpabilul. Până şi lectura a devenit o acţiune virtuală, fiind mai uşor să faci un scroll decât să întorci o filă obosită. Cărţile de pe rafturi au rămas pentru că sunt mai chic! decât bibelourile sau pentru că produc impresie. Mai bine am urma modelul unor boieri români care chemau pictori să le deseneze rafturi pline cu cărţi pe pereti şi să îi preferăm snobilor care fac risipă de material cu adevărat folositor unor ochi dornici de lectură. Păcat că Monet nu le era contemporan, căci el, ca pictor impresionist ar fi rezolvat treaba cu făcutul impresiei.

Nu progresul în sine e dăunator, ci faptul că pretul pe care îl plătim pentru el este prea mare, iar robotizarea omului este irevocabila. Ne-am făcut dependenţi de anumite utilităţi, să ne asumăm atunci şi desconsiderarea interiorului nostru, Să nu ne plângem că prietenul cutare petrece mai puţin timp cu noi, pentru că e satul deja din conversatiile purtate la telefon sau pe messenger, ca să aibă în plus doar o faţă umană, purtătoare de gânduri şi idei pe care le-a aflat deja virtual. Un ambalaj uman ambulant nu mai prezintă cine ştie ce interes. Nu fac un elogiu vremurilor trecute, nici nu sunt în măsură, dar e o temă de reflecţie, dacă nu chiar de îngrijorare faptul că schimbările de la o generaţie la alta sapă prăpăstii adânci între cei “noi” şi cei “vechi”. Nu e de mirare că unii copii vorbesc deja o limbă cu totul diferită de cea a parinţilor, limba urbană şi ca atare consideraţia lor faţă de parinti tinde spre zero, neavând axul aceloraşi valori. O ilustrează pe deplin şi recomand “Părinţi şi copii” de Turgheniev.


Trenul-punte intre oameni si regiuni

vagon cfr

Din ciclul povestirilor adunate din gări sau din tren, m-am gândit să fac acum un “memorial de călătorie” ilustrativ poate pentru o carte fictiv denumită Viaţa în tren. Încă o experienţă care îmi confirmă că la ananghie, expresia “fă-te frate cu românul” capătă sens, sau că românului îi place să înflorească(cât mai mare şi frumos). Dar despre asta în alt paragraf, mai jos. Aşa se face că, în urmă cu câteva săptămâni, pe când mă întorceam de la Bucureşti, unde fusesem cu treabă, am cunoscut din pură întamplare patru prototipuri de la care românul nu se dezminte nicicum. Burtosul beţiv, omul simplu, sărac şi cu umor fin(degustat şi de gustat) şi nu în ultimul rând parvenitul. Ştiţi fabula Boul şi vitelul, ei bine, cel din urmă e scos din condeiul lui Alexandrescu. Ah, am uitat pe cineva: băiatul cu bun simţ întors din străinătate, darnic şi luat de prost.

Am împarţit locurile cu 3 bărbaţi, da!, alături fiind un altul care s-a întovărăşit(la pahar, desigur) cu ăştilalţi trei şi mi-au făcut mie călătoria nu mai plăcută, ci doar mai amuzantă. În faţa mea un băiat înalt şi subţirel, care avea în jur de 30 de ani, îmbrăcat în negru şi cu o figură rusească(buze subţiri, ochi albaştri şi mici şi cu părul de un  blond-şaten) citea Cancan. În dreapta era un altul cu o atitudine şmecherească, cu un accent bucureştean apăsat şi care duhnea a bere. Multă. Aşa a decurs călătoria până a venit Lucian. Până atunci ei doi doar au fost, de acum sunt parte din poveste. Aici fac o paranteză şi spun că uneori oamenii doar sunt, până apare cel care încheagă într-un fel sau altul o legătura, care ţese pânza de comunicare dintre ei. Pentru o mai usoară înţelegere, ei vor fi Lucian, Ionică-bucureşteanul, rusnacul(după aparenţe doar, sangele de moldovean îi era) şi omul de la ţară, din Flămânzi, căruia îi voi spune moldoveanul.

Lucian s-a instalat pe locul care i se cuvenea, iar apoi şi-a îndesat rucsacul mare aproape strivind celelalte bagaje. Am trecut cu vederea, era un om destul de masiv, se explică. Preţ de aproape un ceas nu s-a spus mai mult decât cuvinte de politeţe şi fiind aproape de miezul nopţii m-am gândit că ni se vor lipi genele în curând. Aşa că i-am cerut tipului cu ziarul integrama, care mi-a dat de furcă o vreme . Ei bine, nu a durat mult până când Lucian a cercetat din nou uriaşul rucsac, trântindu-l pe măsuţa din faţa noastră şi a scos o sticlă. “Cât îmi dai pe o sticlă de pălincă de la Braşov?”, îl întreabă pe bucureşteanul nostru. El doar a ras ştrengar, spunând că nu bea tărie, deloc, deloc. Asta a spart gheaţa. S-au împrietenit, era evident, se ştiau de-o viaţă. Rusnacul nu vorbea(el doar m-a servit cu ciocolată-bună si multă), aşa că mă voi referi la ceilalţi trei. Toţi erau însuraţi, aveau copii şi erau mândri de ei. Curând au ajuns să-l linguşească pe Lucian(că de, el umplea robinetul), care a făcut din viaţa lui o dramă. Se făcea că el lucra în Braşov şi venea acasă odată la două săptămâni, iar acum avea un motiv şi mai bun: să-şi vadă băiatul întors din nuş’ ce ţară. Într-adevăr, trebuia să se facă turtă ca să facă faţă evenimentului. Şi au baut, şi au baut, şi au baut. Paharul era doar unul, dar voinicul a mai încropit două rupând o sticlă de jumate’, aşa că au băut într-o seară cât alţii în zece. Singurele pauze erau opririle în gări, care trebuiau onorate cu câte o ţigară, până când pornea trenul şi îi ginea nasu’, rugat imediat: “hai sefu’, lasă-mă s-o termin, să fim oameni unii cu alţii”.

Au apărut şi glumele, căci moldoveanul se credea vreun descins al lui Caragiale şi simţea că are în sânge umorul. Una suna cam aşa: “În ce lună esti născut?”, se adresează el lui Ionica.”În mai”.”Mai ce?”, urmat de “hahaha”. “Ce e În mai? În mai am implinit eu odată 72 de kilograme”. De aici s-a ajuns la zodii, acelasi moldovean făcându-i o caracterizare bucureşteanului care l-a făcut să pălească(la întalnirea cu adevarul probabil): se făcea că era făţarnic, ii plăcea să se dea drept cine nu era si să atragă simpatia celor din jur. Ei bine, simpatic nu era. Din ce aflasem despre el era insurat şi locuia în capitală. Venea însă la Bucecea, la socri, să stea!(a ţinut să sublinieze, că la treabă nu-i ajuta), având la el doar o plasă portocalie şi hainele de pe el. Îmi părea genul de om care avea un vocabular foarte slab, de cuvinte elevate(al căror sens nu-l ghicea) şi pe care le tot învârtea ca să dea impresia că e om citit şi cult. Fals. Dacă aglomera enunţul cu conjuncţii,adjective sau metafore, Lucian i-o scurta: “Hai, ci ma ameţeşti tu pi mini aicea, ie şî vorbeşti pi sleau, nu fă pi disteptu’ “.Pentru mai multă plasticitate, redau cu accent cu tot, ca să vi-l închipuiţi pe Luci, vorbind aşa, cu şapca căzută pe un ochi, cu gabaritul la purtător, cu blugii suflecaţi până deasupra bocancilor masivi şi cu un hanorac X…XL. Aaa..şi cu buza de jos răsfrântă în afară, cu care acoperea când vorbea lipsa dinţilor din faţă. Am divagat. În discuţia despre zodii, care a atins culmi mult prea inalte, de genul “cum se potrivesc oamenii dupa zodii, cum influenţeaza astrele viaţa în momente cruciale..”, s-a amestecat o doamnă de alături. “Vă irosiţi timpul cu nişte chestii care nu au sens”. “Şi pe cine costă, doamnă?”.”Nu, dar mai bine aţi vorbi de chesii cu adevărat importante”(uite cine vorbea, imi zic eu). “Şi ce vreţi, să discutăm guvernarea ţării, să mergem noi la FMI să cerem bani?”, a ripostat moldoveanul. De-acum ne formaserăm grupuleţe. Lucian mă iscodea, spunându-mi că are şi el o fată care dă la facultate si mă punea să-i zic ce ar fi mai potrivit. Îmi făcea şi complimente domnul, că doar eram prima figură femeiască pe care o vedea după ce aţipea. Îmi zicea mereu Anca şi că am ochii ca murele(de la Braşov o si invăţat asta).

Rusnacul a părăsit locul din faţa mea şi s-a mutat la altă masă, apoi l-am văzut dormind, în timp ce mă mai chinuiam si eu printre discuţiile aprinse să adorm. Şi Lucian se chinuia să doarmă şi le spunea celorlalţi să nu mai vorbească deloc. Dacă deschidea cineva gura era făcut prost, înjurat, sau ameninţat cu pumnul(gigantic). Am ajuns şi la Bucecea şi am renunţat la un camarad de călătorie, Ionică. Acesta a ieşit condus de moldovean, care atunci când s-a întors ne-a spus să ne aşezăm, că “nu o să vă vină să credeţi ce e cu Ionică al nostru”. “A spus ca are soţie, da”. “Da”. “Că are copii, da?” “Da”. “Şi că vine la socri…da. A coborât din tren şi o fată frumoasă, dar frumoasă de tot l-a strâns şi l-a pupat de nu-i mai dădea drumul. Eu când v-am zis că bucureşteanul e şiret..”. Ne minţise cu tot, dar ce scop a avut nu am înteles nici până acum, de ce ai inventa o altă viaţă decât a ta doar ca să pari om serios, aşezat, când poate era chiar mai interesantă istoria lui adevărată. Dar n-o s-o ştim niciodată, nici nu dorim desigur.

Până la Botoşani Lucian şi-a sunat toate rudele în afară de soţie şi copii, care nu ştiau că vine în acea zi. Vorbea de se făcea auzit şi în celălalt vagon şi planifica ieşiri la pescuit, la grătar. Ne-a spus bucuros că din tren se duce direct la magazinul de animale, să cumpere undiţă şi momeală. Cum şi dacă a ajuns până acolo rămâne un mister. Cât aşteptam să ajung acasă, să desfac ciocolata de la rusnac, să mă apuc să scriu despre ei si să îmbraţişez liniştea de-acasă, pe care o puteam tăia cu sabia. Mai erau şapte minute. Lucian s-a rezemat de scaun, şi-a încrucişat mâinile şi s-a încruntat fioros, apoi ne-a spus:”Acum lăsaţi-mă să dorm o oră, linişte, să nu aud nimic”. Şi am ajuns .



În drum spre…Paşte

seara de inviereÎn apropierea sărbătorii pascale (întotdeauna m-am întrebat dacă vine de la pască şi dacă da, de ce), eu coboram din metrou direct în..gara de nord. Eram cu Ally, cu prietenul ei şi cu 3 bagaje imense, în care aveam toate hainele de iarnă pe care le duceam unde le era locul- la Botoşani. Ajunşi în faţa ghişeului, am cerut distrasă fiind de conversaţia noastră savuroasă un bilet spre Iasi, că de! tot in Moldova e, cred ca am gândit eu. Andrei m-a îndeamnat să citesc biletul in timp ce mă conduceau spre sala de aşteptare, unde aveam de aşteptat doua ore, pana la 11.40. Ah! ce fericită am fost câteva secunde, când am văzut pe bilet ora 11.00. Le-am zis şi lor extaziată că “bine s-au mai gândit aştia să pună trenul mai devreme, in concordanţă cu metroul”. Oameni cu suflet bun, gândeam in inocenţa mea făuritoare de basme colorate..Atunci mi-a venit mie ideea să mă uit şi la numărul trenului, să citesc pe tabela cu informaţii si linia unde va gara trenul. Andrei s-a dus să citească tabela, in timp ce eu mai discutam cu Ally, aşa, pe picior de plecare. S-a intors nedumerit şi m-a intrebat “Dar tu pleci la Iasi? Aia e ultima staţie a trenului tău”. Am verificat grăbită şi, într-adevăr: îmi luasem un bilet cu destinaţia Iaşi.

S-au năruit brusc toate sperantele mele de a pleca mai devreme, dar şi de a mai petrece Paştele alături de cei dragi, fiind o pesimistă in toată regula. Primul instinct a fost să mă automutilez, căci se pare că pornirile cele mai animalice le avem faţă de noi insine, când vedem că facem acţiuni similare celor pe care îi numim dobitoci (insultă personală indirectă). Aveam şi portofelul gol, ce mai, eram un caz pierdut..in gara de nord. Dar lumina Sfintei Învieri se intrezărea deja: deşi au venit doar să mă ajute cu bagajele, Ally şi Andrei aveau bani cat să mă împrumute pentru un alt bilet, aşa că am pornit spre acelaşi ghişeu. În drum spre el, mi-am amintit de regula care zice că poţi returna un bilet in decurs de o oră după plecarea trenului. Ei bine, eu aveam 10 minute de când îl cumpărasem, deci urma să am succes. Speriată, am rugat-o pe doamna de la ghişeu să îmi anuleze biletul, dar m-a avertizat ca imi opreşte 10% din sumă. Am acceptat(evident), mai ales că Ally mă încuraja cu privirea, semn că imi împrumută ea dacă e nevoie. “Dar imi puteţi da un nou bilet, spre Botoşani?” intreb eu, de data aceasta mai încrezătoare. “Iti dau, ce-am să fac, doar nu te-oi lăsa aici”, îmi răspunde printre râsete doamna de după geam, simpatică de altfel.

După ce am luat biletul, am plimbat iar bagajele prin gară, până la aceeaşi tabelă cu informaţii, unde am verificat in amănunt detaliile plecării. Apoi am fost condusă(in sfârşit!) în sala de aşteptare, unde aveam să îmi petrec următoarea oră si jumătate. Nu mai conta acum, m-am bucurat de timp vorbind la telefon, cu toate privirile suspecte ale bătrâneilor din jur aţintite asupra mea! Vorbeam prea tare, sau poate prea entuziasmată pentru atmosfera aceea lâncezită din orice sală de aşteptare.

Continue reading