Category Archives: Schiţe jurnalistice

Colectie de înaripate în Cismigiu: lebede, rațe, gâște și păuni

Parcul Cismigiu are o nouă atractție pentru vizitatori: păsările exotice. Într-o zonă împrejmuită situată lângă locul de joacă pentru copii, pot fi admirate 12 perechi de rațe mandarin, 4 perechi de lebede albe, 3 perechi de lebede negre, dar și gâște călifari, de Nil, Canadiene și Magellan. Alături au fost aduși și păuni din speciile Indian blue, Albi Imperial și Arlechin.

Pasari_in_Cismigiu

foto: Oana Mihalache

Atracția principală o reprezintă lebedele negre, care au fost aduse din Olanda și au costat 6.000 de lei. Rațele mandarin sunt originare din China și o pereche costă 600 de lei. Gâștele călifari sunt mai scumpe, fiind 800 de lei perechea și provin din Germania.

În vecinătatea lacului au fost aduși și trei păuni Albi Imperial și doi Indian Blue, care sunt din India și costă în jur de 2000 de lei perechea. Amenajarea acestui colț de natură a fost coordonată de către Primăria Municipiului București, prin Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București (ALPAB).

  video: Oana Mihalache

Pentru cumpărarea exemplarelor exotice de păsări, Primăria a cheltuit cel puțin 40.000 de lei. Păsările sunt hrănite zilnic, o dată pe zi, iar paza este asigurată zi și noapte, pentru a evita accidentele provocate de plimbăreți sau de câini. Cu toate acestea, cinci rațe au dispărut deja, iar oamenii de pază presupun că au fost mâncate de șobolani.

Păsările sunt în parc de pe 15 mai și pot fi admirate până în luna septembrie.

Advertisements

Jubileul Regelui- albumul unei aniversări regale

Lansare album "Jubileul Regelui"Albumul „Jubileul Regelui”, care cuprinde fotografii de la evenimentele organizate cu prilejul aniversării de 90 de ani ai Regelui Mihai, a fost lansat aseară la librăria Bastilia din București, unde a fost prezent și Principele Radu.

Evenimentul de lansare a fost organizat de Curtea Veche Publishing și de Bastilia Librarium.  Prezentarea albumului a fost susținută de Principele Radu, autorii Ioan-Luca Vlad și Daniel Angelescu, Iren Arsene, managing partner Curtea Veche Publishing și Laura Albulescu, director de imagine Bastilia Librarium.

Lucrarea conține niște documente în imagini, realizate prin colaborarea unui artist și a unui istoric. Daniel Angelescu este fotograf al Casei Regale a României, iar Ioan-Luca Vlad este avocat al Baroului din București și Consilier Privat Onorific al Familiei Regale. „Am încercat  prin acest album și prin imaginile surprinse, să aduc un omagiu Regelui, un model care inspiră românii de pretutindeni”, a precizat Daniel Angelescu.

Lansare "Jubileul Regelui"

Cu ocazia aniversării de 90 de ani ai Regelui Mihai din 2011, au fost capturate imagini de la o serie de manifestări la care a fost prezentă atât familia regală, cât și unele familii domnitoare din Europa și din lume. „În calitate de scrib, am avut menirea de a scrie ceea ce am văzut din mijlocul evenimentelor”, și-a descris Ioan-Luca Vlad contribuția.

De câte ori apare o carte regală, ea este o cărămidă la zidul statalității românești, care se compune din statornicie,  siguranță națională și din continuitate, dar și din împăcarea trecutului cu prezentul și a prezentului cu viitorul”, a spus Principele Radu în prezentarea pe care a făcut-o albumului. Acesta a anunțat o continuare a acestei serii de albume, prin apariția albumului „Mașinile Regelui”, dar și a unor portrete al Reginei Ana și al Principesei Moștenitoare Margareta.


Agora civică din Piața Universității, în dezbatere la Primăria Capitalei

                                                                                                                                                                                                            foto: Oana Mihalache

Protestatarii au ieșit din nou în Piața Universității pentru a susține în continuare mișcarea cu numele de „Agora”, care prevede ca zona Piața 21 decembrie 1989 și zona din fața Teatrului Național București să capete statut de agoră civică.

Proiectul lansat la inițiativa Asociației Pro Democrația și susținut de președintele acesteia, Cristian Pârvulescu, a intrat astăzi în dezbatere publică în cadrul Consiliului General al Primăriei Municipiului București.

Ideea înființării unei agore cetățenești a fost supusă votului consilierilor generali și în luna ianuarie, însă ea a fost respinsă din cauza opoziției membrilor PDL. Cristian Pârvulescu explică lipsa de susținere pentru proiect prin faptul că cei din PDL îl văd ca pe un protest al Opoziției.

„Nu scăpați de dictator/ Privind la televizor”,  „PDL partid de hoți/ Toți sunt niște mafioți” sau „Zi de zi ne vom umili” au fost câteva dintre lozincile scandate de către cei prezenți astăzi în fața Teatrului Național. Ei au venit cu pancarte, fluiere și goarne.

„Vrem un loc unde românii să se poată exprima liber ori de câte ori au o nemulțumire. Vrem un loc care să imite Agora grecească, unde plebea putea să tragă la răspundere tribunii. Este nevoie ca românul să învețe să-și spună oful, dar civilizat”, susține revoluționarul Simion Walter, unul dintre protestatari.

El protestează împotriva legii 283/2011, în urma căreia a pierdut dreptul la indemnizația de 1900 de lei pe care o primea ca revoluționar.

Conform actului inițiat de Asociația Pro Democrația și prezentat astăzi consilierilor generali ai Capitalei, spațiile din fața Universității de Arhitectură și din fața Teatrului Național vor deveni spații de dezbatere publică. Zonele vor fi amenajate special și vor fi supravegheate de Poliția Locală.


400 de lovituri (Les quatre cents coups)

O capodopera incontestabila a cinematografiei franceze, dar si a celei europene, 400 de lovituri se inscrie in seria filmelor autobiografice. Regizorul François Truffaut transpune in film cateva obsesii care i-au marcat copilaria: cinematograful, actele de delincventa, dar si cautarea libertatii. Acest film este “piatra unghiulara” a curentului numit Noul val (Nouvelle Vague), care a fost introdus chiar de regizorul filmului. Acest curent presupune utilizarea unor teme alternative pentru cinematografie, care valorifica povestile autentice de viata, promovarea unor actori debutanti si regizori care s-au format prin vizionarea multor filme si au un simt critic, nu teoretic. Regizori cineasti, nu specializati in film.

jean pierre leaud

jean pierre leaud

Filmul spune povestea lui Antoine Doinel (Jean Pierre Leaud), un copil in trecerea spre adolescenta care isi cauta libertatea intr-un mediu care il constrange in disciplina. Atat acasa, cat si la scoala, Antoine se confrunta cu un mediu opresiv, care il face sa se simta neapreciat. In cautarea unui refugiu, el fuge de acasa, chiuleste de la scoala si neaga astfel autoritatea dubla –a parintilor si a profesorului de literatura. La doar 13 ani, el comite acte de delincventa si devine un copil rebel pe care il urmaresc dramele personale.

Principala tema a filmului este influenta pe care un mediu familial nociv o poate avea asupra unui copil unic. Antoine are o mama care i se adreseaza doar prin reprosuri si un tata vitreg care este prea ocupat sa vada ca aceasta il inseala. Pe langa sarcinile pe care le are de indeplinit acasa, fiind pus de mama sa chiar sa stranga tacamurile dupa masa, copilului ii raman putine resurse pentru a se remarca la scoala sau pentru a fi atent- acesta se plange ca nu se poate concentra, purtand mereu povara conflictelor familiale. Un adolescent sensibil doar in privire, nu si in caracter, Antoine reuseste sa isi reprime frustrarea cauzata de nedreptati si sa nu planga atunci cand este lovit sau tratat cu indiferenta. Afectiunea parintilor o inlocuieste cu fapte reprobabile, menite sa atraga atentia, iar imaginea profesorului cu o fotografie a lui Balzac.

Extrem de bine realizat de catre regizor, drumul spre libertate al eroului este pavat cu alterarea identitatii, decorurile folosite fiind un suport pentru urmarirea cromaticii care picteaza povestea si nu a celei vizuale. Finalul aduce scene de-a dreptul impresionante si definitorii pentru universul launtric al personajului.  Dupa ce fuge din penitenciar, o alta suprimare a libertatii, Antoine are in fata ochilor marea, care i se infatiseaza sub forma libertatii absolute. Pentru Antoine, destinul nu are valoare, acesta fiind tocmai forta care il constrange, el initiind fuga de acest destin, faurirea unei poteci  de evadare.

E o capodopera pe care o recomand si-atat.

 


A fost…”Seara de folk si muzici bune”


mircea vintila Casa de Cultura a Studentilor din Bucuresti a gazduit, intr-o seara alba a lunii  decembrie un concert  de folk intitulat “Seara de folk si muzici bune”. La fel ca  majoritatea evenimentelor care preced  sarbatorile, scopul a fost unul caritabil.  Singurul “deficit” a fost caritatea insasi. Au cantat cativa  student in care prisosea  talentul, dar si nume sonore ca Marius Matache si Mircea Vintila. Au cantat  insa in fata  catorva ochi privitori, caci restul se delectau in clubul de alaturi- mult mai vestitul Silver  Church. Studentul care a initiat aceasta actiune nobila, presedintele Asociatiei  Studentilor la   Matematica si Informatica(na, ca ii promovez!), mi-a povestit ca ideea i-  a parvenit prin studentii de la  medicina. El si-a propus sa adune fonduri pentru copiii  internati la sectia de Oncologie de la SpitalulMarie Curie”. Membrii asociatiei pe care  am pomenit-o mai sus au facut totul cu fonduri 0.

In speranta de a avea cat mai multi spectatori care sa-i asculte pe trubadurii  studenti si pe cei consacrati in lumea folkului, si-au dedicat o mare parte din timp si  energie in pregatirea evenimentului. Dar de ce sa-si piarda studentul timpul cu lucruri  din astea marunte, cand in alte locuri se-ntampla lucruri marete. Stupid a fost sa  observ, trecand prin fata clubului de alaturi, cand ma intorceam de la concert, ca acolo urma sac ante un te-miri-cine care facuse coada la intrare. Pentru el, multi gura-casca asteptau avizi sa doneze 20 lei (atat am aflat ca era pretul unui bilet)- in van. Pentru copii s-a strans rusinoasa suma de 1400 de lei. Am aflat insa ca tratamentul unui singur copil poate costa pana la 10.000 de euro pe saptamana. Am intrat in prea multe detalii banesti, zapacest cititorul.

Concluzia este ca muzica buna este inca o specialitate care poate fi servita si mai ales gustata de prea putini oameni. Ma opresc aici cu judecatile de valoare, care insa sunt fara indoiala judecati de fapt, in stricto sensu. Mi-a placut atat de mult cum a cantat, incat l-am oprit pe Mircea Vintila pentru cateva intrebari. Nu se considera o vedeta prea scumpa, asa ca a cantat fara onorariu. “Am fost invitat la acest eveniment si am venit. Am raspuns imediat..cu precizie…matematic a!”, a spus Mircea Vintila. Calitatea, muzica buna si oamenii dedicati vreau sa ramana, de restul putin imi pasa. Sau din ce in ce mai putin.

 


Reportaj în Botoşani, la cârciumă

Recreaţia din real a ghicitorilor în pahar

“Zodiacul” este un loc adăpostit, încadrat de un cazinou luxos-“Play and Win” pe de o parte şi de o brutărie de cealaltă. Ca un abţibild lipit pe mozaicul citadin, exact în mijlocul oraşului Botoşani, lângă o intersecţie circulată, este cotat drept cea mai atipică carciumă din oraş. Clădirile impozante dimprejur îl îngroapă în necunoscut, dar atmosfera din interior îl ţine neschimbat în faţa vremii.

În ce constă atipicul acestei carciumi a săracilor este lesne de înţeles de îndată ce te familiarizezi cu specificul ei. În mijlocul iernii, în luna decembrie, locul nu duce lipsă de clienţi, care altfel fac faţă frigului de afară dupa o tărie vărsată pe gat. Aici vin oameni care lucrează zi-lumină, după terminarea programului, zgribuliţi de frig şi mereu abătuţi de lipsa banilor. Îi leagă aceleaşi probleme, toţi au datorii neplatite, bocancii jilavi şi rupţi, coatele gecilor tocite şi palmele crăpate de munca zilnică. E de mirare chiar cum îşi permit să se cinstească cu “de-ale gâtului”. Noroc cu Nea’ Titi, chelnerul de la Zodiac, care a întocmit un caiet de datorii. A ajuns însă la al treilea volum, iar afacerea nu dă semne de prosperitate. Oamenii îsi afundă mâna în buzunar de cum intră, ca un ritual ştiut pe dinafară, aproape reflex. Unii dau pe gât paharul şi părăsesc la fel de repede localul, alţii îsi găsesc loc la o masă şi îl strigă pe Nea’ Titi, cu precizarea: “O tuică fiartă, repede că sunt flămând!”. Chelnerul, cu aerul că ar servi o figură proeminentă, îndeplineşte ordinul supus. Una dintre mese se află sub un televizor suspendat, spre care doi ochi tulburi privesc pieziş, cu o concentrare de neclintit. E un om singuratic, care îsi ajunge sieşi şi nu vrea companie.

Discordant cu muzica de pahar, hărţile cu zone istorice ale documentarului de pe Discovery colorează peisajul degradant al locului. Omul retras refuză să-şi dezlipească ochii de pe ecranul televizorului, în absenta momentelor când mai bea o gură de tarie din pahar, cu un nesaţ vizibil. Mai la dreapta, către intrare, este plantat un palmier de plastic împodobit cu beteală colorată , învaluită peste frunzele rupte şi pline de praf. Deasupra lui, un ceas mare din plastic auriu le aminteşte oamenilor că timpul nu-i crută si completează totodată decorul pestriţ al încăperii.

Curând îşi face apariţia un grup de bărbaţi, unul din ei ţinând un puşti de mână. “Hai Viorele, stai niţel până bea tata un rachiu”. Copilul de vreo 10-12 ani se asază între tatăl său şi un altul, care ciocnesc două pahare mici deasupra capului băiatului, umilit de gest. Acesta se juca cu fermoarul rupt al bluzei de trening şi privea ruşinat în pământ. Nea’ Titi îi aduse o ciocolată caldă într-un pahar alb de plastic, fără să-l observe cei de la masă şi îl mângâie pe creştet familiar. Băiatul îngheta de frig şi se misca pe scaunul de lemn care scârţaia îngrozitor. Râsetele zgomotoase de la masă îl făceau să tresară uneori şi să râdă cu subînţeles la unele glume deocheate de-ale bărbaţilor. Când se termină băutura de la masă, ei se apostrofează în dulcele grai moldovenesc, pasându-şi cheltuiala următorului rând. Îl aud pe un domn cu geacă de fâş vişinie şi cu o căciulă lăbărţată, lăsată pe o ureche: “Hai vecine, îi rândul tău! Încă 5 lei la bătaie, să-i iasă lu’ Nea’ Titi socoteala”. Nu-i de mirare că locul nu e refăcut sau încălzit, dacă oaspeţii sunt aşa de zgârciţi la consumaţie. Decorul pauper este însă pe masura celor care frecventează locul.

Oameni din clasa de mijloc a societăţii, care se refugiază în acest loc pe care îl ţin în viată doar prin prezenţa lor zilnică. Am observat că acesta este un refugiu, un han oraşenesc care reuneşte poveşti de viaţă similare, unde oamenii se cunosc între ei şi cunosc legile nescrise care guvernează localul. Toţi ştiu că butoiul cu ţuică se umple numai sambata, că muzica populară e preferata lui Nea’ Titi şi că oamenii care stau singuri la masa nu trebuie deranjaţi, căci au un necaz. Toate aceste lucruri sunt uşor de aflat din discuţiile celor de la alte mese. Abia se disting figurile lor, din cauza aburilor pe care îi emană când vorbesc, de la frig. Fumul de ţigară sălăşluieşte ca un efect lâncezit, ca un miros îmbibat cu vaporii de tuică. Miroase difuz, în fiecare colţ diferit, a tigări “Carpaţi” sau a haine vechi.

zodiac

Oamenii trag cu plictis din tigară, iar fumul se ridică de peste tot sa se amestece într-u nor nevăzut care înghite atatea şi atatea poveşti de amar sau de voie bună. Tatăl lui Viorel nu mai pleacă de la masă, iar băiatul aruncă priviri îngrijorate la ceas şi îl trage pe tată de mânecă. Acesta îl împinge, după fiecare pahar mai dezgustat, apoi râde mai cu poftă la gluma unui comesean. Bărbatul ameţit de atatea pahare scoate tulburat 10 lei boţiţi din buzunarul gecii şi îi trage o palmă grea după ceafă băiatului său, împingându-l autoritar spre ieşire. Nimeni nu s-a sinchisit nici de gestul brutal, nici de plecarea partenerului de pahar. Am întors atunci privirea spre ieşire şi am văzut prin geam oameni asemeni celor de aici care treceau şi îl salutau milităreşte pe Nea’ Titi şi pe unii “tovarăşi” dinăuntru. M-am îndreptat la rândul meu spre ieşire şi am trecut pe lângă tejgheaua ruginită de după care chelnerul le zâmbea celor de la mese ca de la un pupitru, aşteptând să fie chemat. Am văzut atunci zecile de sticle de vodka, tuica sau whisky aşezate cu migală pe un perete mic. Nea’ Titi mi-a lăsat o ultimă impresie a unui om resemnat cu slujba sa de chelner al săracilor, dar care se străduia să facă din cârciuma sa un loc cu “servire ireproşabilă”. “Clienţii de aici sunt amărâţi, dar merită şi ei să fie serviţi cu clasă, la pahar şi necazuri oamenii sunt egali”

.zodiac


Interviu cu Adrian Tapciuc

-teatrul prin ochii unui tanar actor –

Adrian Tapciuc: ” Teatrul e un schimb energetic permanent intre actor si spectator”adrian tapciuc

Cunoscut din producţiile televizate “Tu eşti, tu câştigi”, mai apoi “Te uiti şi câştigi”, dar şi din numeroasele apariţii pe scena de teatru şi mai nou datorită regizării “Anielei”, Adrian este un absolvent de vază al “UNATC I.L.Caragiale” din Bucureşti. Ambiţia sa şi simţul riscului l-au făcut să se remarce în lumea teatrului şi cea a televiziunii, ceea ce îl recomandă ca un talent care are multe de arătat şi este capabil de inovaţie. În dialog este un partener jovial, cu mult bun simţ, dar şi un maestru al cuvintelor şi al vorbitului. Este actor pe scenă, iar în viaţa de zi cu zi, deşi îi place să se creadă un om cât se poate de normal, are arta în priviri şi pare că îşi joacă rolul vieţii în pielea propriului personaj.

——————————————————————————————————————————-

O: Ştiu că la liceul “A.T.Laurian” din Botoşani ai lăsat o amprentă, trupa de teatru “Drama Club”. Cum a venit idea înfiinţării ei?

A: Când am venit eu la liceu, trupa deja exista, cei care au înfiinţat-o sunt cu un an mai mari decât mine şi îi cheamă Alin Chiriac şi Mihai Cristian. Eu eram în clasa a9a şi ea exista, însă nu făcuse nimic pe scenă, era doar in faza de proiect. Şi într-adevăr, debutul trupei pe scenă s-a făcut cu mine şi ulterior am ţinut eu foarte mult la trupă şi am pus in scenă mai multe spectacole.

O: Ce mai inseamnă acum “Drama Club” pentru tine şi in ce relaţii mai eşti cu foştii colegi de scenă?

A: Pai e simplu, Drama acum este..nu ştiu, este ca un copil. Mă bucur acum să aud că încă mai există, că au luat premii în ţară. În principal e important că există, pentru că scopul principal al unei trupe de teatru de amatori este să unească oamenii, este o activitate benefică, pozitivă. Scopul nu e de a face teatru de performantă şi atâta timp cât există o mână de oameni, câţi sunt ei…20, 30, 50 şi vorbesc despre teatru, despre ce carţi au citit, ce filme au văzut, e un mare câştig. Cu colegii nu mai ţin legătura, dar ştiu că au un blog şi mă mai uit aşa să văd ce-au mai făcut nou şi să mă asigur că mai există ca trupă de teatru.

O: Ai terminat un profil real, de matematică-informatică. Cum asociezi logica sau pragmatismul cu lumea teatrului?

A: Păi logica, matematica şi acest pragmatism sunt importante înainte de toate în dezvoltarea individului. Mie logica şi matematica mi-au plăcut foarte mult în liceu şi m-au educat să gândesc într-un fel sau altul, pentru că au contribuit în dezvoltarea mea ca individ. Iar acum, pentru că vreau să îmbratişez meseria asta de regizor, capacitatea de a coordona si de a planifica mă ajută enorm.

O: Ştiu că nu doar pe scenă eşti prezent la teatru. Cum te simţi atunci când rolurile se inversează şi devii spectator?

A: În primul rând consider că e normal să fiu şi spectator, pentru că asta face parte din cultură, e necesar să ştii ce fac cei din jurul tău. Iar în ceea ce priveşte postura aceasta..in genere eu am văzut foarte mult teatru în anii de facultate şi am înţeles că arta teatrală e o artă care se găseşte cu greutate, adică teatrul bun îl găseşti greu. Iar tocmai pentru că sunt un spectator avizat, mi-am dat seama că nu-i usor să faci teatru de calitate şi unde-l gasim, trebuie să ne bucurăm de el. De aceea acum mă entuziasmez mai greu, am devenit oarecum mai pretenţios, pentru că până la urmă nimeni nu reinventează roata sau apa caldă. Tot ce e pe scenă sunt “reţete” puse altfel în pagină, atâta tot. Iar cineva din această meserie, din breaslă, le simte, le cunoaşte deja.

O: În ce masură au influenţat proiectele de televiziune experientele de pe scenă? Le-au făcut pe acestea din urmă să pălească- emotional sau procentual?

A: Televiziunea e într-adevăr altceva, dar dacă ar fi să aleg ce aş vrea să fac în viată, sigur ar fi teatrul. Teatrul e un schimb energetic permanent între actor şi spectator, lucru de care în film, în televiziune, nu prea ai parte. În televiziune insă există o emoţie sporită care se numeşte “directul” şi care îţi dă un fior. Însă cel mai mare schimb de energie pe care îl poţi proba ca şi actor e cel de pe scenă. Asta aş vrea să fac, dacă ar fi să aleg eu, iar dacă mi-aş putea asigura un trai decent doar din teatru, asta aş vrea să fac. Dar nu se poate, deocamdată…

O: Ai avut vreun model care te-a inspirat sau motivat? Cine e şi pe ce considerente?

A: Fără îndoială au fost profesorii mei, Ion Cojar si Adrian Titieni, aşa un fel de model. Dar nu cred neapărat în cultul personalităţii şi n-a fost vreun mare actor sau regizor care să-mi fie model. Sunt calităţi pe care mulţi oameni din jurul meu le au şi pe care le văd, dar nu vreau să fiu ca cineva, vreau să fiu eu, cu propriile-mi calităţi. Uite, imi place foarte mult Marcel Iureş, care e un actor foarte bun şi pe care îl respect, dar eu nu mă asemăn cu el în niciun fel. Sunt lucruri diferite, mijloace şi modalităţi de expresie diferite. E emotionant ce face el şi nu e foarte uşor, dar nu pot spune că mi-e un model, însă e unul dintre actorii care îmi plac real.

O: Zi-mi un moment în care ai fost surprins de vreun actor, descoperindu-l poate asa cum nimeni nu s-ar aştepta.

A: Horaţiu Mălăele beat, ce vrei să-ţi zic? (râde, oprindu-mă să  notez asta, semn că e o glumă, evident). E greu pentru mine să spun cum sunt surprins de actori. Poate lumea se aşteaptă ca marii actori să fie foarte plini de ei de exemplu, însă eu cred că pentru a fi un bun actor, trebuie să fii şi un om de valoare, un om calitos. Sau dacă nu eşti în viaţa cotidiană un om calitos, trebuie să fii genial pe scenă ca să fii cu adevarat respectat, altfel se fac ierarhii în care intri fără să vrei. În mare parte, actorii cu care am lucrat eu la Aniela şi în Buftea în general, sunt actori care au fost aleşi prin…nu ştiu, o selectie naturală. Am ales exemplul ăsta pentru că eu colaborez cu actorii de la teatru şi in unele producţii televizate. Cei care n-au putut face faţă sau n-au fost “oameni”, ca să-i numesc asa, au parasit lumea asta. Insă cei pe care îi stiu, cei care sunt în jurul meu, sunt cei care merită să fie unde sunt.

O: Poţi să-mi dai un exemplu concret?

A: Marin Moraru, Maia Morgenstern, Costel Constantin, Dan Condurache, Florina Cercel. Uite, m-a surprins domnul Marin Moraru, ca fiind un om foarte calculat. Pe cât de jovial pare pe scenă si în filme, pe atât de calculat şi…nu stiu dacă să zic reţinut, dar e un om care gândeşte de două ori înainte să spună ceva.

O: Cum sunt primiţi actorii tineri de către cei consacraţi? Se leagă prietenii între cele două generaţii de actori- debutanţi şi profesionişti?

A: Eh, prietenie…Asta e o meserie care se invată cât se invată, dar la un moment dat se fură. Şi chiar şi marii maeştri ai scenei, ai filmului, au furat la rândul lor în meseria asta. Iar atunci când vine un actor tânăr, ei îşi doresc ca acest actor tânăr să fure, dacă poate. Sunt unii actori mai generoşi, iar alţii sunt mai puţin generoşi pe scenă, cu cei tineri. Am întâlnit şi răutăţi din partea unor actori, în ceea ce priveşte relatia lor cu aspiranţii.

O: Spune-mi un moment descurajant, o dezamăgire pe care ai avut-o în anii de când joci.

A: In genere lucrurile au curs bine în viata mea şi nu prea găsesc vreo dezamăgire de care să-mi amintesc acum imediat şi faptul că nu-mi amintesc înseamnă că nu prea au existat. Însă sunt dezamagiri, cele mai frecvente dezamagiri le poţi întâlni pe parcursul lucrului la un rol, având in vedere că repetiţiile pentru un spectacol pot dura între 6 şi 9 săptămâni. Ei bine, în toată această perioadă pot apărea şi momente descurajante, pentru că nu cred că există vreun actor care să fie extrem de mulţumit de ceea ce face. Adică lucrul la rol, în momentul în care nu-ţi iese cam ce-ai vrea tu, poate fi o dezamăgire pentru o perioadă scurtă de timp.

O: La Teatrul “Mihai Eminescu” din Botoşani au venit primele recompense pentru munca depusă în slujba teatrului. Cât de des te întorci acasă, să mai joci pentru botoşăneni?

A: De câte ori sunt chemat şi programul îmi permite. Joc pentru ei, eu sunt şi angajat la Teatrul din Botoşani şi de asta m-am intors, pentru că e treatrul în care eu am luat microbul actoriei si cred real că e o datorie morală pe care o am, să mă întorc în locul ăla de câte ori am ocazia. Şi simt că mulţi ani am să mai fiu acolo.

O: Crezi că teatrul din provincie are armele necesare în ceea ce priveşte actorii şi regizorii pentru a concura cu cel din Bucureşti?

A: Poate te va uimi, însă eu cred că doar în provincie se poate face astăzi, in 2010, teatru-laborator cum era Teatrul lui Grotowski, adică locul în care poti să stai şi să muncesti alături de un regizor doar pentru acel spectacol. În Bucuresti te mai pierzi în mici “şuşe”, mai faci o reclamă, o înregistrare la radio, o filmare mică, un rol într-un serial, unii dintre actori sunt vedete, iar cu vedetele lucrezi mai greu…Pe când în provincie, dacă vine un regizor bun, el devine vedetă prin valoarea lui şi nu prin ceea ce e recomandat ca vedetă, adica aşa…doar că se zice că e.

O: Cum simţi publicul din oraşele mici aşa cum este Botoşani, care are un singur loc dedicat acestei arte?

A: Nu se diferenţiază cu mult de publicul din Bucuresti, sunt oameni care vor o varietate de produs cultural care să le parvină şi aleg să meargă la teatru. E păcat că nu au mai multe teatre, mai multe cinematografe, insă cred că merg la teatru din aceleasi considerente. Simt publicul din Botoşani mai aproape de mine, însă vorbind de o “calitate” a publicului, pot spune că publicul bucureştean e mai educat într-un fel sau altul, pentru că vede spectacole mai variate, mai mulţi regizori, mai mulţi actori. Aici pot exista şi spectacole de nişa şi automat fiecare teatru îşi creează publicul său în Bucureşti. În Botoşani, neavând alternativă, primeşti ceea ce ţi se dă şi asta o simt la unele spectacole, când publicul are reacţii care vin dintr-un entuziasm ce le trădează ochiul poate nu aşa de avizat.

O: Ce ai schimba în teatrul romanesc?

A: E utopic răspunsul meu, însă aş schimba modul în care sunt remuneraţi toţi cei care muncesc în domeniul ăsta. Asta dacă s-ar putea, dar ştiu că nu e prea usor.

O: Crezi că o remuneraţie pe măsură i-ar motiva mai mult pe actori?

A: Cu siguranţă. În momentul în care nu mai ai grija zilei de mâine, ca şi artist, sunt convins că rezultatele ar fi mult mai bune. Ca să fii cu totul pe scenă, ar trebui să nu ai apăsări legate de recompensa bănească şi dacă ea îţi permite un trai decent. Iar şcoala românească de teatru, aici vorbesc şi despre actori şi despre regizori, e o scoală recunoscută şi recompensată pe plan internaţional. Regizori cum sunt Purcarete, Afrim, Dabija şi alţii, au o mulţime de premii şi recunoaşteri internaţionale şi în cazul actorilor e la fel. Teatrul nostru e un teatru recunoscut, dar din păcate sunt convins că există oameni chiar foarte talentaţi care renuntă la meseria asta din cauza banilor. Eu cred că asta ar rezolva situaţia: banii, atât ca şi remuneratie pentru actori, dar şi prin logistică, cum ar fi mai multe teatre, săli mai aspectuoase, personalul de scenă să fie mai bine pregatit.