Stai, timp bucureştean!

Astăzi e una din zilele acelea în care vreau o pauză de la viaţă, un moment în care să se oprească pentru mine, să-i ţin frâiele şi să joc rolul de “master puppet”. Un idiot mă simt (/idioată), nu cel al lui Dostoievki, măcar el avea un ţel nebunesc, era înarmat cu inteligenţa aceea dezaprobată de toţi, dar recunoscută de singura care conta- Nastasia, Ea, a Lui. Viaţa din Bucureşti e agasantă, ea e opusul a ceea ce vreau eu acum, ea are un ritm mai alert, are un timp al ei, care ticăie cu o viteză mai mare, care se grăbeşte şi ne grăbeşte. Doar aroma cafelei de dimineaţă acompaniată de emoţia unui Bach in surdină o mai domoleşte in răstimpuri..răstimpuri de pauze.

De-ajuns cu nemulţumirile personale. Aşa cum spuneam, cotidianul nu ascultă şi nu e sensibil la doleanţele acestea de sorginte sentimentală. Paradoxal că oamenii mai pot fi sensibili, că mulţi artişti îşi asumă încă rolul demiurgic al creaţiei în acest micro-univers care se conduce după regulile unui muşuroi- aparentă dezorganizare, imprecizia rolurilor si forfotă continuă şi spre nicăieri. Le mulţumesc clasicilor că îmi întreţin sensibilitatea, trupei Taxi că imi alimentează romantismul si tablourilor gasite pe internet că îmi oferă peisaje alternative şi compensatorii. Nu banalizez existentul, dar arta e un refugiu bun pentru stările care ne fac să vrem să ne sustragem. Nu în ultimul rând (că tot mă aflu la capitolul discursului de la Oscaruri) multumesc şi tastaturii mele tot mai zgomotoase că îmi urmăreşte gândurile confuze si nefolositoare de cele mai multe ori. Reţelele de socializare nu mai ajută la nimic, ele nu au parte de mulţumiri, ele au bagatelizat existenţa, pe care se încăpăţânează să o reducă la alţi “noi”, la entităţi “de stânga”, egalitariste, care avansează ideea ca ceea ce avem in comun este mai important decât ceea ce ne diferenţează. Aşa că refuz pentru câteva zile contactul cu aceste realităţi deformate şi deformatoare- de idei, de opinii, de personalitate, de umanitate şi ca să nu mai continui înşiruirea penibilului, mă opresc aici.

Toată starea mea prolifică unei scriituri reclamante, care acuză societatea, e generată de pierderea unor acte esenţiale. Da, le-aş putea recupera. Acolo imi sunt trecute adresa, numele, cu alte cuvinte toate datele de contact, ba chiar şi unele adiţionale, precum facultatea, vârsta, date de referinţă destul de evidente, cu ajutorul cărora aş putea fi relativ uşor reperată în jungla asta etichetată Bucureşti. Dar cum mulţi melteni şi strâmb incălţaţi cu valorile îl populează…reiese că nu, nu le voi recupera. Asta dacă unul dintre ei a pus mâna pe ele, şi gândirea lui de purice i-ar dicta că le-ar putea folosi- respectiv cupoanele de tren, legitimatia de la facultate, carnetul de student şi alte cele. Dacă vreun cititor care poposeşte aici le va găsi, aş sta liniştită, dar norocul- acea combinaţie de întâmplări care concurează pentru o situaţie fericită, nu mă ia sub oblăduirea lui în situaţii de acest gen. Situaţiile birocratice mă obosesc, căci mă pun în postura neplăcută de a găsi neschimbată partea ruginită a societaţii- ruginită de timp şi de aroganţa birocraţilor, of course.

Singura consolare îmi rămân tot eu, veşnic rătăcită în labirinturile întortocheate ale eului atât de cunoscut mie, dar incă inefabil. Trebuie să mă transpun in altcineva care va rezolva aceste chestiuni, iar cealalta “eu” să rămână acasă, să evite strazile, oamenii şi hârtiile şi rugăminţile pentru semnături care oricum trebuie date, din datorie civică. Eu voi rămâne sub o filă, citind, sau voi rămâne purtată de Chopin în degradeurile vreunui impresionist- poate Monet. Voi dezlega aceste iţe in această noapte, care da! e un sfetnic bun. Cei mai buni consilieri ai omului îi sunt uneori exteriori, chiar abstracţi- ca noaptea.

spirala mea


Specialistii, un deziderat

adevarul la lupa

In vacanta am descoperit  o noua pasiune: documentarele despre investigatii criminalistice. E un obicei sanatos, si refulant pe deasupra, care tine loc citirii romanelor politiste. Poate e si un fel de escapism, prin care imi proiectez anumite curiozitati in afara realului si nu le las sa se exteriorizeze. Dar -nu vreau sa fiu morbida. Aseara m-a frapat un detaliu dintr-un caz care implica trei adolescenti care au atacat un copilandru, aruncandu-i cadavrul intr-un rau. Totul se petrecea intr-un cartier rau famat din America, of course.

Politistii care investigau cazul au iesit in afara pistelor, pentru ca amprentele si urmele s-au sters de pe cadavru, care a stat in apa un timp indelungat pana a fost gasit. Singura dovada care i-ar fi legat pe cei trei de locul savarsirii faptei era noroiul gasit pe pantofii lor, care ar fi trebuit sa fie asemanator celui de pe malul raului. Pentru a dovedi vinovatia tripletului de baieti, politistii FBI au apelat la un specialist in microorganismele din apa dulce. Da, in America exista asa ceva, si culmea, e si remunerat pentru ca e specialist, cuvant care la noi are o conotatie depreciativa, e un fel de “fraier in folosul stiintei”. Ei, ce ne trebuie noua asa ceva, daca la noi abia se preleveaza amprente de la locul unei infractiuni sau crime, sau anevoie se interogheaza mai mult de 2-3 martori. Paradoxal, la ei nu e o meserie din aia la care denumirea e mai lunga decat atributiile. Omul a studiat, isi petrece viata intr-un laborator, colaboreaza cu FBI si alte institutii sau cu universitati de prestigiu, care fac cercetari! in folosul stiintei.

Noi batem pasul pe loc, pentru ca avem mintea asa de ingusta, incat daca vreun roman ar fi destul de nebun incat sa il pasioneze studierea microorganismelor din apa dulce, ar trebui mai intai sa-si faca rost de un pasaport. Noi nu tinem cercetatori, noi nu alocam fonduri domeniului acesta obscur, pentru ca romanii sa ne faca cinste peste granite, nu la ei acasa. Rusine, sa ne fie!


Progres vs. regres



Mă gândesc de câteva zile la Octavian Paler care spunea că odată cu progresul tehnologic şi industrial se petrece şi un irevocabil regres interior, care astăzi omului îi scapă de sub control. Poate încă sufăr de sindromul “melancolia vine odată cu toamna”, dar tănjesc după sentimentele pure pe care le nutream cu nu mai mult de câţiva ani în urmă(ca un copil naiv ce eram). Poate că e un fenomen universal acesta, şi aşa cum bătaia din aripi a unui fluture stârneşte un uragan în altă parte a lumii, aşa şi gândurile mele acestea se îngemanează cu altele. Nu fac parte din generatia ’90 care a resimţit poate mai puternic această trecere de la natural la prefabricat sau mecanic în ceea ce priveşte socializarea. Cu toate astea tare mult aş vrea să mai vad copii jucând jucul acela cu pietrele, sau cel cu pistoale imaginare, fugărindu-se in jurul blocului(sau al casei), sau făcând schimb de soldăţei de plastic şi de maşinuţe din alea mici din metal. Jocurile tot mai sofisicate de pe calculator răpesc astăzi aproape întreaga zi a unui copil, dezvoltând involuntar mai puţină consideraţie faţă de prietenii săi, de care altminteri noi ne apropiam mai mult la jocul cu pietrele. El îi va mentiona mai des pe eroii din jocuri, sau va investi afectiv mai mult în cel care îl reprezintă pe câmpul de luptă-virtual, decât în Gigel din faţa blocului care nu-i alimentează adrenalina şi nici măcar nu-i aduce puncte sau monezi, oase, ce-or mai fi.

Sensibil, dar şi introvertit(ca un rac adevărat), Paler a prevăzut eşecul spre care umanitatea se îndrepta înarmată cu maşinării tot mai inovatoare şi frumoase, dar privându-se de spectacolul vieţii trăite în afara lor. Ne place sau nu, suntem înrobiţi de fetişurile noastre tot mai deocheate, care se interpun între noi şi ne dezumanizează, treptat. E adevărat că dacă ti-e foarte la îndemână să trimiţi un mail, te-ai numi ţicnit dacă te-ai apuca să scrii scrisori. Dar la fel de adevărat e că scrisoarea aceea semnifica un fel de apropiere între destinatar şi trimiţătorul ei, imaginea a înlocuit însă palpabilul. Până şi lectura a devenit o acţiune virtuală, fiind mai uşor să faci un scroll decât să întorci o filă obosită. Cărţile de pe rafturi au rămas pentru că sunt mai chic! decât bibelourile sau pentru că produc impresie. Mai bine am urma modelul unor boieri români care chemau pictori să le deseneze rafturi pline cu cărţi pe pereti şi să îi preferăm snobilor care fac risipă de material cu adevărat folositor unor ochi dornici de lectură. Păcat că Monet nu le era contemporan, căci el, ca pictor impresionist ar fi rezolvat treaba cu făcutul impresiei.

Nu progresul în sine e dăunator, ci faptul că pretul pe care îl plătim pentru el este prea mare, iar robotizarea omului este irevocabila. Ne-am făcut dependenţi de anumite utilităţi, să ne asumăm atunci şi desconsiderarea interiorului nostru, Să nu ne plângem că prietenul cutare petrece mai puţin timp cu noi, pentru că e satul deja din conversatiile purtate la telefon sau pe messenger, ca să aibă în plus doar o faţă umană, purtătoare de gânduri şi idei pe care le-a aflat deja virtual. Un ambalaj uman ambulant nu mai prezintă cine ştie ce interes. Nu fac un elogiu vremurilor trecute, nici nu sunt în măsură, dar e o temă de reflecţie, dacă nu chiar de îngrijorare faptul că schimbările de la o generaţie la alta sapă prăpăstii adânci între cei “noi” şi cei “vechi”. Nu e de mirare că unii copii vorbesc deja o limbă cu totul diferită de cea a parinţilor, limba urbană şi ca atare consideraţia lor faţă de parinti tinde spre zero, neavând axul aceloraşi valori. O ilustrează pe deplin şi recomand “Părinţi şi copii” de Turgheniev.


Trenul-punte intre oameni si regiuni

vagon cfr

Din ciclul povestirilor adunate din gări sau din tren, m-am gândit să fac acum un “memorial de călătorie” ilustrativ poate pentru o carte fictiv denumită Viaţa în tren. Încă o experienţă care îmi confirmă că la ananghie, expresia “fă-te frate cu românul” capătă sens, sau că românului îi place să înflorească(cât mai mare şi frumos). Dar despre asta în alt paragraf, mai jos. Aşa se face că, în urmă cu câteva săptămâni, pe când mă întorceam de la Bucureşti, unde fusesem cu treabă, am cunoscut din pură întamplare patru prototipuri de la care românul nu se dezminte nicicum. Burtosul beţiv, omul simplu, sărac şi cu umor fin(degustat şi de gustat) şi nu în ultimul rând parvenitul. Ştiţi fabula Boul şi vitelul, ei bine, cel din urmă e scos din condeiul lui Alexandrescu. Ah, am uitat pe cineva: băiatul cu bun simţ întors din străinătate, darnic şi luat de prost.

Am împarţit locurile cu 3 bărbaţi, da!, alături fiind un altul care s-a întovărăşit(la pahar, desigur) cu ăştilalţi trei şi mi-au făcut mie călătoria nu mai plăcută, ci doar mai amuzantă. În faţa mea un băiat înalt şi subţirel, care avea în jur de 30 de ani, îmbrăcat în negru şi cu o figură rusească(buze subţiri, ochi albaştri şi mici şi cu părul de un  blond-şaten) citea Cancan. În dreapta era un altul cu o atitudine şmecherească, cu un accent bucureştean apăsat şi care duhnea a bere. Multă. Aşa a decurs călătoria până a venit Lucian. Până atunci ei doi doar au fost, de acum sunt parte din poveste. Aici fac o paranteză şi spun că uneori oamenii doar sunt, până apare cel care încheagă într-un fel sau altul o legătura, care ţese pânza de comunicare dintre ei. Pentru o mai usoară înţelegere, ei vor fi Lucian, Ionică-bucureşteanul, rusnacul(după aparenţe doar, sangele de moldovean îi era) şi omul de la ţară, din Flămânzi, căruia îi voi spune moldoveanul.

Lucian s-a instalat pe locul care i se cuvenea, iar apoi şi-a îndesat rucsacul mare aproape strivind celelalte bagaje. Am trecut cu vederea, era un om destul de masiv, se explică. Preţ de aproape un ceas nu s-a spus mai mult decât cuvinte de politeţe şi fiind aproape de miezul nopţii m-am gândit că ni se vor lipi genele în curând. Aşa că i-am cerut tipului cu ziarul integrama, care mi-a dat de furcă o vreme . Ei bine, nu a durat mult până când Lucian a cercetat din nou uriaşul rucsac, trântindu-l pe măsuţa din faţa noastră şi a scos o sticlă. “Cât îmi dai pe o sticlă de pălincă de la Braşov?”, îl întreabă pe bucureşteanul nostru. El doar a ras ştrengar, spunând că nu bea tărie, deloc, deloc. Asta a spart gheaţa. S-au împrietenit, era evident, se ştiau de-o viaţă. Rusnacul nu vorbea(el doar m-a servit cu ciocolată-bună si multă), aşa că mă voi referi la ceilalţi trei. Toţi erau însuraţi, aveau copii şi erau mândri de ei. Curând au ajuns să-l linguşească pe Lucian(că de, el umplea robinetul), care a făcut din viaţa lui o dramă. Se făcea că el lucra în Braşov şi venea acasă odată la două săptămâni, iar acum avea un motiv şi mai bun: să-şi vadă băiatul întors din nuş’ ce ţară. Într-adevăr, trebuia să se facă turtă ca să facă faţă evenimentului. Şi au baut, şi au baut, şi au baut. Paharul era doar unul, dar voinicul a mai încropit două rupând o sticlă de jumate’, aşa că au băut într-o seară cât alţii în zece. Singurele pauze erau opririle în gări, care trebuiau onorate cu câte o ţigară, până când pornea trenul şi îi ginea nasu’, rugat imediat: “hai sefu’, lasă-mă s-o termin, să fim oameni unii cu alţii”.

Au apărut şi glumele, căci moldoveanul se credea vreun descins al lui Caragiale şi simţea că are în sânge umorul. Una suna cam aşa: “În ce lună esti născut?”, se adresează el lui Ionica.”În mai”.”Mai ce?”, urmat de “hahaha”. “Ce e În mai? În mai am implinit eu odată 72 de kilograme”. De aici s-a ajuns la zodii, acelasi moldovean făcându-i o caracterizare bucureşteanului care l-a făcut să pălească(la întalnirea cu adevarul probabil): se făcea că era făţarnic, ii plăcea să se dea drept cine nu era si să atragă simpatia celor din jur. Ei bine, simpatic nu era. Din ce aflasem despre el era insurat şi locuia în capitală. Venea însă la Bucecea, la socri, să stea!(a ţinut să sublinieze, că la treabă nu-i ajuta), având la el doar o plasă portocalie şi hainele de pe el. Îmi părea genul de om care avea un vocabular foarte slab, de cuvinte elevate(al căror sens nu-l ghicea) şi pe care le tot învârtea ca să dea impresia că e om citit şi cult. Fals. Dacă aglomera enunţul cu conjuncţii,adjective sau metafore, Lucian i-o scurta: “Hai, ci ma ameţeşti tu pi mini aicea, ie şî vorbeşti pi sleau, nu fă pi disteptu’ “.Pentru mai multă plasticitate, redau cu accent cu tot, ca să vi-l închipuiţi pe Luci, vorbind aşa, cu şapca căzută pe un ochi, cu gabaritul la purtător, cu blugii suflecaţi până deasupra bocancilor masivi şi cu un hanorac X…XL. Aaa..şi cu buza de jos răsfrântă în afară, cu care acoperea când vorbea lipsa dinţilor din faţă. Am divagat. În discuţia despre zodii, care a atins culmi mult prea inalte, de genul “cum se potrivesc oamenii dupa zodii, cum influenţeaza astrele viaţa în momente cruciale..”, s-a amestecat o doamnă de alături. “Vă irosiţi timpul cu nişte chestii care nu au sens”. “Şi pe cine costă, doamnă?”.”Nu, dar mai bine aţi vorbi de chesii cu adevărat importante”(uite cine vorbea, imi zic eu). “Şi ce vreţi, să discutăm guvernarea ţării, să mergem noi la FMI să cerem bani?”, a ripostat moldoveanul. De-acum ne formaserăm grupuleţe. Lucian mă iscodea, spunându-mi că are şi el o fată care dă la facultate si mă punea să-i zic ce ar fi mai potrivit. Îmi făcea şi complimente domnul, că doar eram prima figură femeiască pe care o vedea după ce aţipea. Îmi zicea mereu Anca şi că am ochii ca murele(de la Braşov o si invăţat asta).

Rusnacul a părăsit locul din faţa mea şi s-a mutat la altă masă, apoi l-am văzut dormind, în timp ce mă mai chinuiam si eu printre discuţiile aprinse să adorm. Şi Lucian se chinuia să doarmă şi le spunea celorlalţi să nu mai vorbească deloc. Dacă deschidea cineva gura era făcut prost, înjurat, sau ameninţat cu pumnul(gigantic). Am ajuns şi la Bucecea şi am renunţat la un camarad de călătorie, Ionică. Acesta a ieşit condus de moldovean, care atunci când s-a întors ne-a spus să ne aşezăm, că “nu o să vă vină să credeţi ce e cu Ionică al nostru”. “A spus ca are soţie, da”. “Da”. “Că are copii, da?” “Da”. “Şi că vine la socri…da. A coborât din tren şi o fată frumoasă, dar frumoasă de tot l-a strâns şi l-a pupat de nu-i mai dădea drumul. Eu când v-am zis că bucureşteanul e şiret..”. Ne minţise cu tot, dar ce scop a avut nu am înteles nici până acum, de ce ai inventa o altă viaţă decât a ta doar ca să pari om serios, aşezat, când poate era chiar mai interesantă istoria lui adevărată. Dar n-o s-o ştim niciodată, nici nu dorim desigur.

Până la Botoşani Lucian şi-a sunat toate rudele în afară de soţie şi copii, care nu ştiau că vine în acea zi. Vorbea de se făcea auzit şi în celălalt vagon şi planifica ieşiri la pescuit, la grătar. Ne-a spus bucuros că din tren se duce direct la magazinul de animale, să cumpere undiţă şi momeală. Cum şi dacă a ajuns până acolo rămâne un mister. Cât aşteptam să ajung acasă, să desfac ciocolata de la rusnac, să mă apuc să scriu despre ei si să îmbraţişez liniştea de-acasă, pe care o puteam tăia cu sabia. Mai erau şapte minute. Lucian s-a rezemat de scaun, şi-a încrucişat mâinile şi s-a încruntat fioros, apoi ne-a spus:”Acum lăsaţi-mă să dorm o oră, linişte, să nu aud nimic”. Şi am ajuns .



Reportaj în Botoşani, la cârciumă

Recreaţia din real a ghicitorilor în pahar

“Zodiacul” este un loc adăpostit, încadrat de un cazinou luxos-“Play and Win” pe de o parte şi de o brutărie de cealaltă. Ca un abţibild lipit pe mozaicul citadin, exact în mijlocul oraşului Botoşani, lângă o intersecţie circulată, este cotat drept cea mai atipică carciumă din oraş. Clădirile impozante dimprejur îl îngroapă în necunoscut, dar atmosfera din interior îl ţine neschimbat în faţa vremii.

În ce constă atipicul acestei carciumi a săracilor este lesne de înţeles de îndată ce te familiarizezi cu specificul ei. În mijlocul iernii, în luna decembrie, locul nu duce lipsă de clienţi, care altfel fac faţă frigului de afară dupa o tărie vărsată pe gat. Aici vin oameni care lucrează zi-lumină, după terminarea programului, zgribuliţi de frig şi mereu abătuţi de lipsa banilor. Îi leagă aceleaşi probleme, toţi au datorii neplatite, bocancii jilavi şi rupţi, coatele gecilor tocite şi palmele crăpate de munca zilnică. E de mirare chiar cum îşi permit să se cinstească cu “de-ale gâtului”. Noroc cu Nea’ Titi, chelnerul de la Zodiac, care a întocmit un caiet de datorii. A ajuns însă la al treilea volum, iar afacerea nu dă semne de prosperitate. Oamenii îsi afundă mâna în buzunar de cum intră, ca un ritual ştiut pe dinafară, aproape reflex. Unii dau pe gât paharul şi părăsesc la fel de repede localul, alţii îsi găsesc loc la o masă şi îl strigă pe Nea’ Titi, cu precizarea: “O tuică fiartă, repede că sunt flămând!”. Chelnerul, cu aerul că ar servi o figură proeminentă, îndeplineşte ordinul supus. Una dintre mese se află sub un televizor suspendat, spre care doi ochi tulburi privesc pieziş, cu o concentrare de neclintit. E un om singuratic, care îsi ajunge sieşi şi nu vrea companie.

Discordant cu muzica de pahar, hărţile cu zone istorice ale documentarului de pe Discovery colorează peisajul degradant al locului. Omul retras refuză să-şi dezlipească ochii de pe ecranul televizorului, în absenta momentelor când mai bea o gură de tarie din pahar, cu un nesaţ vizibil. Mai la dreapta, către intrare, este plantat un palmier de plastic împodobit cu beteală colorată , învaluită peste frunzele rupte şi pline de praf. Deasupra lui, un ceas mare din plastic auriu le aminteşte oamenilor că timpul nu-i crută si completează totodată decorul pestriţ al încăperii.

Curând îşi face apariţia un grup de bărbaţi, unul din ei ţinând un puşti de mână. “Hai Viorele, stai niţel până bea tata un rachiu”. Copilul de vreo 10-12 ani se asază între tatăl său şi un altul, care ciocnesc două pahare mici deasupra capului băiatului, umilit de gest. Acesta se juca cu fermoarul rupt al bluzei de trening şi privea ruşinat în pământ. Nea’ Titi îi aduse o ciocolată caldă într-un pahar alb de plastic, fără să-l observe cei de la masă şi îl mângâie pe creştet familiar. Băiatul îngheta de frig şi se misca pe scaunul de lemn care scârţaia îngrozitor. Râsetele zgomotoase de la masă îl făceau să tresară uneori şi să râdă cu subînţeles la unele glume deocheate de-ale bărbaţilor. Când se termină băutura de la masă, ei se apostrofează în dulcele grai moldovenesc, pasându-şi cheltuiala următorului rând. Îl aud pe un domn cu geacă de fâş vişinie şi cu o căciulă lăbărţată, lăsată pe o ureche: “Hai vecine, îi rândul tău! Încă 5 lei la bătaie, să-i iasă lu’ Nea’ Titi socoteala”. Nu-i de mirare că locul nu e refăcut sau încălzit, dacă oaspeţii sunt aşa de zgârciţi la consumaţie. Decorul pauper este însă pe masura celor care frecventează locul.

Oameni din clasa de mijloc a societăţii, care se refugiază în acest loc pe care îl ţin în viată doar prin prezenţa lor zilnică. Am observat că acesta este un refugiu, un han oraşenesc care reuneşte poveşti de viaţă similare, unde oamenii se cunosc între ei şi cunosc legile nescrise care guvernează localul. Toţi ştiu că butoiul cu ţuică se umple numai sambata, că muzica populară e preferata lui Nea’ Titi şi că oamenii care stau singuri la masa nu trebuie deranjaţi, căci au un necaz. Toate aceste lucruri sunt uşor de aflat din discuţiile celor de la alte mese. Abia se disting figurile lor, din cauza aburilor pe care îi emană când vorbesc, de la frig. Fumul de ţigară sălăşluieşte ca un efect lâncezit, ca un miros îmbibat cu vaporii de tuică. Miroase difuz, în fiecare colţ diferit, a tigări “Carpaţi” sau a haine vechi.

zodiac

Oamenii trag cu plictis din tigară, iar fumul se ridică de peste tot sa se amestece într-u nor nevăzut care înghite atatea şi atatea poveşti de amar sau de voie bună. Tatăl lui Viorel nu mai pleacă de la masă, iar băiatul aruncă priviri îngrijorate la ceas şi îl trage pe tată de mânecă. Acesta îl împinge, după fiecare pahar mai dezgustat, apoi râde mai cu poftă la gluma unui comesean. Bărbatul ameţit de atatea pahare scoate tulburat 10 lei boţiţi din buzunarul gecii şi îi trage o palmă grea după ceafă băiatului său, împingându-l autoritar spre ieşire. Nimeni nu s-a sinchisit nici de gestul brutal, nici de plecarea partenerului de pahar. Am întors atunci privirea spre ieşire şi am văzut prin geam oameni asemeni celor de aici care treceau şi îl salutau milităreşte pe Nea’ Titi şi pe unii “tovarăşi” dinăuntru. M-am îndreptat la rândul meu spre ieşire şi am trecut pe lângă tejgheaua ruginită de după care chelnerul le zâmbea celor de la mese ca de la un pupitru, aşteptând să fie chemat. Am văzut atunci zecile de sticle de vodka, tuica sau whisky aşezate cu migală pe un perete mic. Nea’ Titi mi-a lăsat o ultimă impresie a unui om resemnat cu slujba sa de chelner al săracilor, dar care se străduia să facă din cârciuma sa un loc cu “servire ireproşabilă”. “Clienţii de aici sunt amărâţi, dar merită şi ei să fie serviţi cu clasă, la pahar şi necazuri oamenii sunt egali”

.zodiac


Interviu cu Adrian Tapciuc

-teatrul prin ochii unui tanar actor –

Adrian Tapciuc: ” Teatrul e un schimb energetic permanent intre actor si spectator”adrian tapciuc

Cunoscut din producţiile televizate “Tu eşti, tu câştigi”, mai apoi “Te uiti şi câştigi”, dar şi din numeroasele apariţii pe scena de teatru şi mai nou datorită regizării “Anielei”, Adrian este un absolvent de vază al “UNATC I.L.Caragiale” din Bucureşti. Ambiţia sa şi simţul riscului l-au făcut să se remarce în lumea teatrului şi cea a televiziunii, ceea ce îl recomandă ca un talent care are multe de arătat şi este capabil de inovaţie. În dialog este un partener jovial, cu mult bun simţ, dar şi un maestru al cuvintelor şi al vorbitului. Este actor pe scenă, iar în viaţa de zi cu zi, deşi îi place să se creadă un om cât se poate de normal, are arta în priviri şi pare că îşi joacă rolul vieţii în pielea propriului personaj.

——————————————————————————————————————————-

O: Ştiu că la liceul “A.T.Laurian” din Botoşani ai lăsat o amprentă, trupa de teatru “Drama Club”. Cum a venit idea înfiinţării ei?

A: Când am venit eu la liceu, trupa deja exista, cei care au înfiinţat-o sunt cu un an mai mari decât mine şi îi cheamă Alin Chiriac şi Mihai Cristian. Eu eram în clasa a9a şi ea exista, însă nu făcuse nimic pe scenă, era doar in faza de proiect. Şi într-adevăr, debutul trupei pe scenă s-a făcut cu mine şi ulterior am ţinut eu foarte mult la trupă şi am pus in scenă mai multe spectacole.

O: Ce mai inseamnă acum “Drama Club” pentru tine şi in ce relaţii mai eşti cu foştii colegi de scenă?

A: Pai e simplu, Drama acum este..nu ştiu, este ca un copil. Mă bucur acum să aud că încă mai există, că au luat premii în ţară. În principal e important că există, pentru că scopul principal al unei trupe de teatru de amatori este să unească oamenii, este o activitate benefică, pozitivă. Scopul nu e de a face teatru de performantă şi atâta timp cât există o mână de oameni, câţi sunt ei…20, 30, 50 şi vorbesc despre teatru, despre ce carţi au citit, ce filme au văzut, e un mare câştig. Cu colegii nu mai ţin legătura, dar ştiu că au un blog şi mă mai uit aşa să văd ce-au mai făcut nou şi să mă asigur că mai există ca trupă de teatru.

O: Ai terminat un profil real, de matematică-informatică. Cum asociezi logica sau pragmatismul cu lumea teatrului?

A: Păi logica, matematica şi acest pragmatism sunt importante înainte de toate în dezvoltarea individului. Mie logica şi matematica mi-au plăcut foarte mult în liceu şi m-au educat să gândesc într-un fel sau altul, pentru că au contribuit în dezvoltarea mea ca individ. Iar acum, pentru că vreau să îmbratişez meseria asta de regizor, capacitatea de a coordona si de a planifica mă ajută enorm.

O: Ştiu că nu doar pe scenă eşti prezent la teatru. Cum te simţi atunci când rolurile se inversează şi devii spectator?

A: În primul rând consider că e normal să fiu şi spectator, pentru că asta face parte din cultură, e necesar să ştii ce fac cei din jurul tău. Iar în ceea ce priveşte postura aceasta..in genere eu am văzut foarte mult teatru în anii de facultate şi am înţeles că arta teatrală e o artă care se găseşte cu greutate, adică teatrul bun îl găseşti greu. Iar tocmai pentru că sunt un spectator avizat, mi-am dat seama că nu-i usor să faci teatru de calitate şi unde-l gasim, trebuie să ne bucurăm de el. De aceea acum mă entuziasmez mai greu, am devenit oarecum mai pretenţios, pentru că până la urmă nimeni nu reinventează roata sau apa caldă. Tot ce e pe scenă sunt “reţete” puse altfel în pagină, atâta tot. Iar cineva din această meserie, din breaslă, le simte, le cunoaşte deja.

O: În ce masură au influenţat proiectele de televiziune experientele de pe scenă? Le-au făcut pe acestea din urmă să pălească- emotional sau procentual?

A: Televiziunea e într-adevăr altceva, dar dacă ar fi să aleg ce aş vrea să fac în viată, sigur ar fi teatrul. Teatrul e un schimb energetic permanent între actor şi spectator, lucru de care în film, în televiziune, nu prea ai parte. În televiziune insă există o emoţie sporită care se numeşte “directul” şi care îţi dă un fior. Însă cel mai mare schimb de energie pe care îl poţi proba ca şi actor e cel de pe scenă. Asta aş vrea să fac, dacă ar fi să aleg eu, iar dacă mi-aş putea asigura un trai decent doar din teatru, asta aş vrea să fac. Dar nu se poate, deocamdată…

O: Ai avut vreun model care te-a inspirat sau motivat? Cine e şi pe ce considerente?

A: Fără îndoială au fost profesorii mei, Ion Cojar si Adrian Titieni, aşa un fel de model. Dar nu cred neapărat în cultul personalităţii şi n-a fost vreun mare actor sau regizor care să-mi fie model. Sunt calităţi pe care mulţi oameni din jurul meu le au şi pe care le văd, dar nu vreau să fiu ca cineva, vreau să fiu eu, cu propriile-mi calităţi. Uite, imi place foarte mult Marcel Iureş, care e un actor foarte bun şi pe care îl respect, dar eu nu mă asemăn cu el în niciun fel. Sunt lucruri diferite, mijloace şi modalităţi de expresie diferite. E emotionant ce face el şi nu e foarte uşor, dar nu pot spune că mi-e un model, însă e unul dintre actorii care îmi plac real.

O: Zi-mi un moment în care ai fost surprins de vreun actor, descoperindu-l poate asa cum nimeni nu s-ar aştepta.

A: Horaţiu Mălăele beat, ce vrei să-ţi zic? (râde, oprindu-mă să  notez asta, semn că e o glumă, evident). E greu pentru mine să spun cum sunt surprins de actori. Poate lumea se aşteaptă ca marii actori să fie foarte plini de ei de exemplu, însă eu cred că pentru a fi un bun actor, trebuie să fii şi un om de valoare, un om calitos. Sau dacă nu eşti în viaţa cotidiană un om calitos, trebuie să fii genial pe scenă ca să fii cu adevarat respectat, altfel se fac ierarhii în care intri fără să vrei. În mare parte, actorii cu care am lucrat eu la Aniela şi în Buftea în general, sunt actori care au fost aleşi prin…nu ştiu, o selectie naturală. Am ales exemplul ăsta pentru că eu colaborez cu actorii de la teatru şi in unele producţii televizate. Cei care n-au putut face faţă sau n-au fost “oameni”, ca să-i numesc asa, au parasit lumea asta. Insă cei pe care îi stiu, cei care sunt în jurul meu, sunt cei care merită să fie unde sunt.

O: Poţi să-mi dai un exemplu concret?

A: Marin Moraru, Maia Morgenstern, Costel Constantin, Dan Condurache, Florina Cercel. Uite, m-a surprins domnul Marin Moraru, ca fiind un om foarte calculat. Pe cât de jovial pare pe scenă si în filme, pe atât de calculat şi…nu stiu dacă să zic reţinut, dar e un om care gândeşte de două ori înainte să spună ceva.

O: Cum sunt primiţi actorii tineri de către cei consacraţi? Se leagă prietenii între cele două generaţii de actori- debutanţi şi profesionişti?

A: Eh, prietenie…Asta e o meserie care se invată cât se invată, dar la un moment dat se fură. Şi chiar şi marii maeştri ai scenei, ai filmului, au furat la rândul lor în meseria asta. Iar atunci când vine un actor tânăr, ei îşi doresc ca acest actor tânăr să fure, dacă poate. Sunt unii actori mai generoşi, iar alţii sunt mai puţin generoşi pe scenă, cu cei tineri. Am întâlnit şi răutăţi din partea unor actori, în ceea ce priveşte relatia lor cu aspiranţii.

O: Spune-mi un moment descurajant, o dezamăgire pe care ai avut-o în anii de când joci.

A: In genere lucrurile au curs bine în viata mea şi nu prea găsesc vreo dezamăgire de care să-mi amintesc acum imediat şi faptul că nu-mi amintesc înseamnă că nu prea au existat. Însă sunt dezamagiri, cele mai frecvente dezamagiri le poţi întâlni pe parcursul lucrului la un rol, având in vedere că repetiţiile pentru un spectacol pot dura între 6 şi 9 săptămâni. Ei bine, în toată această perioadă pot apărea şi momente descurajante, pentru că nu cred că există vreun actor care să fie extrem de mulţumit de ceea ce face. Adică lucrul la rol, în momentul în care nu-ţi iese cam ce-ai vrea tu, poate fi o dezamăgire pentru o perioadă scurtă de timp.

O: La Teatrul “Mihai Eminescu” din Botoşani au venit primele recompense pentru munca depusă în slujba teatrului. Cât de des te întorci acasă, să mai joci pentru botoşăneni?

A: De câte ori sunt chemat şi programul îmi permite. Joc pentru ei, eu sunt şi angajat la Teatrul din Botoşani şi de asta m-am intors, pentru că e treatrul în care eu am luat microbul actoriei si cred real că e o datorie morală pe care o am, să mă întorc în locul ăla de câte ori am ocazia. Şi simt că mulţi ani am să mai fiu acolo.

O: Crezi că teatrul din provincie are armele necesare în ceea ce priveşte actorii şi regizorii pentru a concura cu cel din Bucureşti?

A: Poate te va uimi, însă eu cred că doar în provincie se poate face astăzi, in 2010, teatru-laborator cum era Teatrul lui Grotowski, adică locul în care poti să stai şi să muncesti alături de un regizor doar pentru acel spectacol. În Bucuresti te mai pierzi în mici “şuşe”, mai faci o reclamă, o înregistrare la radio, o filmare mică, un rol într-un serial, unii dintre actori sunt vedete, iar cu vedetele lucrezi mai greu…Pe când în provincie, dacă vine un regizor bun, el devine vedetă prin valoarea lui şi nu prin ceea ce e recomandat ca vedetă, adica aşa…doar că se zice că e.

O: Cum simţi publicul din oraşele mici aşa cum este Botoşani, care are un singur loc dedicat acestei arte?

A: Nu se diferenţiază cu mult de publicul din Bucuresti, sunt oameni care vor o varietate de produs cultural care să le parvină şi aleg să meargă la teatru. E păcat că nu au mai multe teatre, mai multe cinematografe, insă cred că merg la teatru din aceleasi considerente. Simt publicul din Botoşani mai aproape de mine, însă vorbind de o “calitate” a publicului, pot spune că publicul bucureştean e mai educat într-un fel sau altul, pentru că vede spectacole mai variate, mai mulţi regizori, mai mulţi actori. Aici pot exista şi spectacole de nişa şi automat fiecare teatru îşi creează publicul său în Bucureşti. În Botoşani, neavând alternativă, primeşti ceea ce ţi se dă şi asta o simt la unele spectacole, când publicul are reacţii care vin dintr-un entuziasm ce le trădează ochiul poate nu aşa de avizat.

O: Ce ai schimba în teatrul romanesc?

A: E utopic răspunsul meu, însă aş schimba modul în care sunt remuneraţi toţi cei care muncesc în domeniul ăsta. Asta dacă s-ar putea, dar ştiu că nu e prea usor.

O: Crezi că o remuneraţie pe măsură i-ar motiva mai mult pe actori?

A: Cu siguranţă. În momentul în care nu mai ai grija zilei de mâine, ca şi artist, sunt convins că rezultatele ar fi mult mai bune. Ca să fii cu totul pe scenă, ar trebui să nu ai apăsări legate de recompensa bănească şi dacă ea îţi permite un trai decent. Iar şcoala românească de teatru, aici vorbesc şi despre actori şi despre regizori, e o scoală recunoscută şi recompensată pe plan internaţional. Regizori cum sunt Purcarete, Afrim, Dabija şi alţii, au o mulţime de premii şi recunoaşteri internaţionale şi în cazul actorilor e la fel. Teatrul nostru e un teatru recunoscut, dar din păcate sunt convins că există oameni chiar foarte talentaţi care renuntă la meseria asta din cauza banilor. Eu cred că asta ar rezolva situaţia: banii, atât ca şi remuneratie pentru actori, dar şi prin logistică, cum ar fi mai multe teatre, săli mai aspectuoase, personalul de scenă să fie mai bine pregatit.


În drum spre…Paşte

seara de inviereÎn apropierea sărbătorii pascale (întotdeauna m-am întrebat dacă vine de la pască şi dacă da, de ce), eu coboram din metrou direct în..gara de nord. Eram cu Ally, cu prietenul ei şi cu 3 bagaje imense, în care aveam toate hainele de iarnă pe care le duceam unde le era locul- la Botoşani. Ajunşi în faţa ghişeului, am cerut distrasă fiind de conversaţia noastră savuroasă un bilet spre Iasi, că de! tot in Moldova e, cred ca am gândit eu. Andrei m-a îndeamnat să citesc biletul in timp ce mă conduceau spre sala de aşteptare, unde aveam de aşteptat doua ore, pana la 11.40. Ah! ce fericită am fost câteva secunde, când am văzut pe bilet ora 11.00. Le-am zis şi lor extaziată că “bine s-au mai gândit aştia să pună trenul mai devreme, in concordanţă cu metroul”. Oameni cu suflet bun, gândeam in inocenţa mea făuritoare de basme colorate..Atunci mi-a venit mie ideea să mă uit şi la numărul trenului, să citesc pe tabela cu informaţii si linia unde va gara trenul. Andrei s-a dus să citească tabela, in timp ce eu mai discutam cu Ally, aşa, pe picior de plecare. S-a intors nedumerit şi m-a intrebat “Dar tu pleci la Iasi? Aia e ultima staţie a trenului tău”. Am verificat grăbită şi, într-adevăr: îmi luasem un bilet cu destinaţia Iaşi.

S-au năruit brusc toate sperantele mele de a pleca mai devreme, dar şi de a mai petrece Paştele alături de cei dragi, fiind o pesimistă in toată regula. Primul instinct a fost să mă automutilez, căci se pare că pornirile cele mai animalice le avem faţă de noi insine, când vedem că facem acţiuni similare celor pe care îi numim dobitoci (insultă personală indirectă). Aveam şi portofelul gol, ce mai, eram un caz pierdut..in gara de nord. Dar lumina Sfintei Învieri se intrezărea deja: deşi au venit doar să mă ajute cu bagajele, Ally şi Andrei aveau bani cat să mă împrumute pentru un alt bilet, aşa că am pornit spre acelaşi ghişeu. În drum spre el, mi-am amintit de regula care zice că poţi returna un bilet in decurs de o oră după plecarea trenului. Ei bine, eu aveam 10 minute de când îl cumpărasem, deci urma să am succes. Speriată, am rugat-o pe doamna de la ghişeu să îmi anuleze biletul, dar m-a avertizat ca imi opreşte 10% din sumă. Am acceptat(evident), mai ales că Ally mă încuraja cu privirea, semn că imi împrumută ea dacă e nevoie. “Dar imi puteţi da un nou bilet, spre Botoşani?” intreb eu, de data aceasta mai încrezătoare. “Iti dau, ce-am să fac, doar nu te-oi lăsa aici”, îmi răspunde printre râsete doamna de după geam, simpatică de altfel.

După ce am luat biletul, am plimbat iar bagajele prin gară, până la aceeaşi tabelă cu informaţii, unde am verificat in amănunt detaliile plecării. Apoi am fost condusă(in sfârşit!) în sala de aşteptare, unde aveam să îmi petrec următoarea oră si jumătate. Nu mai conta acum, m-am bucurat de timp vorbind la telefon, cu toate privirile suspecte ale bătrâneilor din jur aţintite asupra mea! Vorbeam prea tare, sau poate prea entuziasmată pentru atmosfera aceea lâncezită din orice sală de aşteptare.

Continue reading