Stai, timp bucureştean!

Astăzi e una din zilele acelea în care vreau o pauză de la viaţă, un moment în care să se oprească pentru mine, să-i ţin frâiele şi să joc rolul de “master puppet”. Un idiot mă simt (/idioată), nu cel al lui Dostoievki, măcar el avea un ţel nebunesc, era înarmat cu inteligenţa aceea dezaprobată de toţi, dar recunoscută de singura care conta- Nastasia, Ea, a Lui. Viaţa din Bucureşti e agasantă, ea e opusul a ceea ce vreau eu acum, ea are un ritm mai alert, are un timp al ei, care ticăie cu o viteză mai mare, care se grăbeşte şi ne grăbeşte. Doar aroma cafelei de dimineaţă acompaniată de emoţia unui Bach in surdină o mai domoleşte in răstimpuri..răstimpuri de pauze.

De-ajuns cu nemulţumirile personale. Aşa cum spuneam, cotidianul nu ascultă şi nu e sensibil la doleanţele acestea de sorginte sentimentală. Paradoxal că oamenii mai pot fi sensibili, că mulţi artişti îşi asumă încă rolul demiurgic al creaţiei în acest micro-univers care se conduce după regulile unui muşuroi- aparentă dezorganizare, imprecizia rolurilor si forfotă continuă şi spre nicăieri. Le mulţumesc clasicilor că îmi întreţin sensibilitatea, trupei Taxi că imi alimentează romantismul si tablourilor gasite pe internet că îmi oferă peisaje alternative şi compensatorii. Nu banalizez existentul, dar arta e un refugiu bun pentru stările care ne fac să vrem să ne sustragem. Nu în ultimul rând (că tot mă aflu la capitolul discursului de la Oscaruri) multumesc şi tastaturii mele tot mai zgomotoase că îmi urmăreşte gândurile confuze si nefolositoare de cele mai multe ori. Reţelele de socializare nu mai ajută la nimic, ele nu au parte de mulţumiri, ele au bagatelizat existenţa, pe care se încăpăţânează să o reducă la alţi “noi”, la entităţi “de stânga”, egalitariste, care avansează ideea ca ceea ce avem in comun este mai important decât ceea ce ne diferenţează. Aşa că refuz pentru câteva zile contactul cu aceste realităţi deformate şi deformatoare- de idei, de opinii, de personalitate, de umanitate şi ca să nu mai continui înşiruirea penibilului, mă opresc aici.

Toată starea mea prolifică unei scriituri reclamante, care acuză societatea, e generată de pierderea unor acte esenţiale. Da, le-aş putea recupera. Acolo imi sunt trecute adresa, numele, cu alte cuvinte toate datele de contact, ba chiar şi unele adiţionale, precum facultatea, vârsta, date de referinţă destul de evidente, cu ajutorul cărora aş putea fi relativ uşor reperată în jungla asta etichetată Bucureşti. Dar cum mulţi melteni şi strâmb incălţaţi cu valorile îl populează…reiese că nu, nu le voi recupera. Asta dacă unul dintre ei a pus mâna pe ele, şi gândirea lui de purice i-ar dicta că le-ar putea folosi- respectiv cupoanele de tren, legitimatia de la facultate, carnetul de student şi alte cele. Dacă vreun cititor care poposeşte aici le va găsi, aş sta liniştită, dar norocul- acea combinaţie de întâmplări care concurează pentru o situaţie fericită, nu mă ia sub oblăduirea lui în situaţii de acest gen. Situaţiile birocratice mă obosesc, căci mă pun în postura neplăcută de a găsi neschimbată partea ruginită a societaţii- ruginită de timp şi de aroganţa birocraţilor, of course.

Singura consolare îmi rămân tot eu, veşnic rătăcită în labirinturile întortocheate ale eului atât de cunoscut mie, dar incă inefabil. Trebuie să mă transpun in altcineva care va rezolva aceste chestiuni, iar cealalta “eu” să rămână acasă, să evite strazile, oamenii şi hârtiile şi rugăminţile pentru semnături care oricum trebuie date, din datorie civică. Eu voi rămâne sub o filă, citind, sau voi rămâne purtată de Chopin în degradeurile vreunui impresionist- poate Monet. Voi dezlega aceste iţe in această noapte, care da! e un sfetnic bun. Cei mai buni consilieri ai omului îi sunt uneori exteriori, chiar abstracţi- ca noaptea.